auziră strigăte, zăngănit de arme. Paul se răsuci pe căicâie, traversă în goană anticamera şi galeria, ieşi pe pragul din peşteră. Gumey se opri în spatele lui, cu sabia în mână.

  La picioarele lor, solul grotei era o viermuială de siluete încleştate în luptă. O clipă, Paul rămase nemişcat, evaluând situaţia, separând mantiile şi bourkaurile fremene de celelalte veşminte. Simţurile pe care mama sa i le antrenase ani de-a rândul ca să perceapă cele mai infime indicii îi dezvăluiră un amănunt semnificativ: fremenii se băteau cu oameni îmbrăcaţi în mantii de traficanţi, dar care, atunci când erau încolţiţi, li se opuneau grupându-se în triunghi – câte trei inşi, spate în spate.

  Această grupare de luptă corp la corp era marca specifică a Sardaukarului Imperial.

  Un fedaykin îl zări pe Paul şi ecoul strigătului său de luptă se repercută sub tavanul grotei:

  — Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib!

  Paul fu observat şi de alţi ochi. Un cuţit negru şuieră prin aer. Paul se feri, auzi cuţitul izbindu-se de stâncă, în spatele lui. Aruncă o privire şi-l văzu pe Gumey ridicând arma de jos.

  Dincolo de prag, nodurile triunghiulare băteau în retragere.

  Gumey vârî pumnalul sub ochii lui Paul, îi arătă cu degetul spirala galbenă şi leul de aur al stemei imperiale, încrustate cu filigran în miner, măciulia plurifaţetată a armei.

  Sardaukari. Nu mai încăpea nici o îndoială.

  Paul înaintă până la marginea pragului. Jos, doar trei sardaukari mai opuneau rezistenţă. Pe pardoseală zăceau, de-a valma, trupuri însângerate de sardaukari şi fremeni.

  — Încetaţi lupta! Strigă Paul. Ducele Paul Atreides vă ordonă să încetaţi lupta!

  Adversarii se priviră nedumeriţi, şovăiră.

  — Voi, sardaukari! Le strigă Paul celor trei. Din a cui poruncă ameninţaţi viaţa unui Duce domnitor? Şi văzând că oamenii săi se pregătesc din nou să atace, tună: Încetaţi lupta, am spus!

  Unul dintre sardaukari îşi îndreptă trupul, îşi înălţă capul.

  — Cine zice că suntem sardaukari? Întrebă.

  Paul luă pumnalul din mâna lui Gumey, îl ţinu cu mânerul la vedere.

  — Cuţitul acesta.

  — Atunci cine zice că eşti Duce domnitor? Ripostă omul.

  Paul îi arătă pe fedaykini.

  — Ei. Şi propriul vostru Împărat, care a dat Casei Atreides Arrakisul. Eu sunt Casa Atreides.

  Sardaukarul tăcu descumpănit.

  Paul îl privi cu atenţie. Era înalt, cu faţa plată, cu o cicatrice albă de-a curmezişul obrazului stâng. Atitudinea sa trăda un amestec de furie şi îndoială, peste care însă continua să precumpănească orgoliul – orgoliul acela fără de care un sardaukar ar fi părut despuiat, dar care i-ar fi putut ţine loc de veşmânt chiar de-ar fi fost gol puşcă. Paul se întoarse către locotenentul său fedaykin.

  — Korba, cum de-au avut arme?

  — Şi-au păstrat pumnale în buzunarele secrete din interiorul distraielor, răspunse fremenul.

  Privirea lui Paul trecu în revistă morţii şi răniţii de pe pardoseala grotei, revenind la chipul locotenentului. Cuvintele erau inutile. Omul îşi plecă ochii.

  — Unde e Chani? Întrebă Paul şi aşteptă răspunsul cu răsuflarea tăiată.

  — A rămas Stilgar cu ea, răspunse Korba şi arătă cu capul către cealaltă galerie. Apoi privi la rândul său morţii şi răniţii din jur. Mă consider unicul răspunzător pentru greşeala asta, Muad'Dib, spuse.

  — Câţi sardaukari erau, Gumey? Întrebă Paul.

  — Zece.

  Paul sări sprinten de pe pragul de piatră, traversă grota, se opri la doi paşi de sardaukarul care vorbise.

  Fedaykinii se încordară. Nu le plăcea felul în care se expunea primejdiei. Juraseră să-i apere viaţa cu preţul propriei lor vieţi, pentru că fremenii aveau nevoie de înţelepciunea lui Muad'Dib.

  Fără să se întoarcă, Paul se adresă locotenentului său:

  — Ce pierderi avem?

  — Patru răniţi şi doi morţi, Muad'Dib.

  Paul percepu mişcare în spatele sardaukarilor. Chani şi Stilgar apăruseră în pragul celeilalte galerii. Se uită din nou la sardaukarul din faţa lui, la albul ochilor săi de străin.

  — Tu! Care ţi-e numele? Îl întrebă.

  Omul îşi încordă umerii, pupilele îi fulgerară în stângă şi-n dreapta.

  — Nu te sfătuiesc, îl avertiză Paul. Sunt convins că ţi s-a ordonat să-l cauţi şi să-l lichidezi pe Muad'Dib. Sunt sigur că tu le-ai propus celorlalţi să căutaţi mirodenie în largul deşertului.

  În spate, Gumey emise o exclamaţie înăbuşită şi pe buzele lui Paul trecu un zâmbet de-o clipă.

  Faţa sardaukarului se întunecă.

  — Dar ceea ce văd ochii tăi acum este mai mult decât individul numit Muad'Dib, reluă Paul. Aţi pierdut şapte oameni. Noi am pierdut doi. Trei la unu este un scor destul de îngrijorător pentru Sardaukar, nu crezi?

  Omul se înălţă pe vârfuri, se retrase o jumătate de pas când îi văzu pe fedaykini făcând cerc în spatele lui Paul.

  — Te-am întrebat care ţi-e numele, spuse Paul şi adăugă cu inflexiunile Glasului: Spune-mi numele tău!

  — Căpitan Aramsham, sardaukar imperial! Lătră maşinal omul şi rămase cu gura căscată. Se uită aiurit la Paul. Aerul dispreţuitor cu care privise până atunci ceea ce considera a fi doar un bârlog de barbari, dispăru ca prin farmec.

  — Ei bine, căpitane Aramsham, zise Paul, Harkonnenii ar da oricât pentru informaţia pe care o deţii în clipa de faţă. Iar Împăratul… oare ce-ar da Împăratul ca să afle că, în ciuda trădării sale, un Atreides mai este încă în viaţă?

  Din nou, căpitanul privi pieziş către cei doi oameni care îi mai rămăseseră. Lui Paul i se păru că-i vede învălmăşeala din minte. Sardaukarii nu cunoşteau predarea, dar cineva trebuia să-l avertizeze pe Împărat despre ameninţarea neştiută până atunci.

  Folosindu-şi din nou Glasul, Paul spuse:

  — Supune-te, căpitane!

  Sardaukarul din stânga căpitanului sări fără veste spre Paul. Dar pieptul său primi în plin lovitura fulgerătoare a pumnalului mânuit de propriul său comandant. Omul se prăbuşi moale, cu cuţitul în piept.

  Căpitanul se întoarse către celălalt sardaukar, îl privi fix.

  — Eu hotărăsc ce