Umerii soldatului se încovoiară.

  — Aruncă-ţi arma, ordonă căpitanul.

  Căpitanul se întoarse spre Paul.

  — Mi-am ucis un prieten ca să-ţi salvez viaţa, spuse el. Să nu uităm niciunul dintre noi lucrul ăsta.

  — Sunteţi prizonierii mei, replică Paul. V-aţi predat la ordinul meu. Veţi muri, veţi trăi… asta nu mai contează.

  Făcu semn gărzii să-i ia pe cei doi sardaukari. Îl chemă cu un gest pe locotenentul care percheziţionase prizonierii.

  Fedaykinul se apropie, murmură:

  — Muad'Dib, am greşit şi…

  — Eu am greşit, Korba. Ar fi trebuit să-ţi atrag atenţia cum să cauţi. Data viitoare când o să percheziţionezi sardaukari ai să-ţi aminteşti. Şi-ai să-ţi mai aminteşti şi altele: că la piciorul fiecăruia din ei există una sau chiar două unghii false care, împreună cu alte lucruri bine tăinuite în trupul lor, pot fi un excelent emiţător radio; că au mai mulţi dinţi falşi; că îşi ascund în scalp fire de shiga mai subţiri ca un fir de păr, dar suficient de tari ca să stranguleze şi să reteze grumazul unui om. Când o să percheziţionezi sardaukari, Korba, să le examinezi corpul centimetru cu centimetru, să le sondezi pielea şi ţesuturile cu ochiul liber şi cu aparate radioscopice, să le razi fiecare firicel de păr pe care îl vezi pe epiderma lor. Iar după ce ai făcut toate astea, fii sigur că eşti încă departe de-a fi descoperit totul.

  Îşi întoarse ochii spre Gumey, care se apropiase şi-l asculta.

  — În cazul ăsta, spuse Korba, mai bine-i omorâm.

  Paul îşi scutură capul, fără să-şi ia ochii de la Gumey.

  — Nu. Vreau să-i fac scăpaţi.

  Gumey îl privi uimit, şopti:

  — Sire…

  — Da?

  — Omul ăsta are dreptate. Omoară-i imediat! Distruge orice dovadă a existenţei lor. Ai aruncat ruşinea asupra Sardaukarului Imperial! Dacă prinde de veste Împăratul, n-o să se lase până nu te-o vedea murind în chinuri înaintea lui.

  — Mă îndoiesc că o va putea face vreodată, replică Paul.

  Vorbise rar, glacial. Se întâmplase ceva cu el – în timpul înfruntării cu ofiţerul sardaukar. Acumulase în minte o sumă de hotărâri.

  — Gumey, spuse, sunt mulţi ghildari în anturajul lui Rabban?

  Gumey tresări, îşi îngustă ochii.

  — Întrebarea asta n-are nici…

  — Sunt sau nu sunt?

  — Arrakisul e plin de agenţii Ghildei. Umblă să cumpere mirodenie de parc-ar fi cel mai preţios lucru din univers. Altminteri cum îţi închipui că ne-am fi aventurat până-n…

  — Este cel mai preţios lucru din univers, îl întrerupse Paul. Pentru ei. Aruncă o privire spre Stilgar şi Chani care se apropiau, adăugă: Iar noi deţinem controlul mirodeniei, Gumey.

  — Nu voi, ci Harkonnenii! Protestă Gumey.

  — Deţin controlul unui lucru numai acei ce-l pot distruge, rosti Paul. Făcu un gest scurt, cerându-i lui Gumey să se abţină de la alte comentarii. Stilgar şi Chani ajunseseră în dreptul lor.

  Paul ridică mâna stângă, în care ţinea pumnalul sardaukar, i-l întinse lui Stilgar.

  — Trăieşti pentru binele tribului, spuse. Ai putea să-mi verşi sângele vieţii cu cuţitul ăsta?

  — Pentru binele tribului, murmură Stilgar.

  — Atunci foloseşte cuţitul.

  — Mă provoci la duel?

  — Dacă te-aş provoca eu, spuse Paul, aş sta în faţa ta fără nici o armă şi te-aş lăsa să mă dobori.

  Stilgar începu să respire sacadat.

  — Usul! Exclamă Chani.

  Se uită iute la Gumey, apoi la Paul.

  În vreme ce Stilgar stătea încă în cumpănă, Paul zise:

  — Eşti Stilgar, luptătorul. Când sardaukarii au ieşit la atac în grota asta, nu te aflai printre cei care i-au înfruntat. Primul tău gând a fost s-o aperi pe Chani.

  — Este nepoata mea. Dacă m-aş fi-ndoit vreo clipă că fedaykinii tăi nu le-ar putea veni de hac neisprăviţilor ălora, aş…

  — Pentru ce te-ai gândit în primul rând la Chani? Îl întrerupse Paul.

  — Nu m-am gândit la ea!

  — Nu? Făcu Paul.

  — M-am gândit la tine, recunoscu Stilgar.

  — Şi crezi c-ai putea să-ţi ridici mâna împotriva mea?

  Stilgar începu să tremure.

  — Aşa e datina, spuse cu voce surdă.

  — Datina cere să-i ucizi pe străinii care se rătăcesc în deşert şi să le iei apa ca pe-un dar de la Shai-hulud, zise Paul. Dar într-o noapte, tu ai lăsat în viaţă asemenea străini – pe mama mea şi pe mine.

  Stilgar nu răspunse. Continua să tremure, privind în ochii lui Paul.

  — Datinile se schimbă, Stil. Chiar tu ai început să le schimbi.

  Stilgar îşi coborî ochii asupra stemei aurite de pe pumnalul pe care îl ţinea în mână.

  — Când voi fi Duce la Arrakeen, cu Chani alături de mine, crezi că voi mai avea timp să mă ocup personal de fiecare amănunt legat de conducerea sietchului Tabr? Întrebă Paul. Tu ai avut timp vreodată pentru problemele intime ale fiecărei familii din sietch?

  Stilgar rămase cu ochii la cuţit.

  — Crezi că vreau să-mi retez mâna dreaptă? Întrebă Paul.

  Încet, Stilgar îşi ridică privirea spre el.

  — Răspunde-mi! Zise Paul. Crezi că vreau să mă lipsesc sau să lipsesc tribul de înţelepciunea şi puterea ta?

  Stilgar răspunse cu voce joasă:

  — Pe-acel tânăr din tribul meu, al cărui nume îl cunosc… pe-acel tânăr as putea să-l ucid într-un duel, dacă aşa ar fi voia lui Shai-hulud. Dar de Lisan al-Gaib n-aş cuteza să mă ating. Ştiai asta, când mi-ai dat cuţitul.

  — Ştiam.

  Stilgar îşi descleştă degetele. Pumnalul căzu zăngănind pe pardoseala de piatră.

  — Datinile se schimbă, murmură Stilgar.

  — Chani, zise Paul. Te întorci la mama mea. Să-i spui că vreau să vină aici, că am nevoie urgentă de sfatul ei în…

  — Dar ai hotărât să mergem cu