Tarik Bey îmi cerea părerea, ca om de afaceri, şi mă iscodea, plictisit, spunând că la cafeneaua din cartier, pe care o frecventa din când în când, aflase că unii cumpăraseră aur de la Bazarul Acoperit, pentru a-şi proteja banii, iar alţii îşi depuseseră economiile la tot

soiul de bancheri, care ofereau o dobândă de aproape o sută cincizeci la sută, dar că toţi ajunseseră să schimbe aurul pe care-l adunaseră şi să-şi lichideze conturile bancare.

         Feridun nu mai trecea decât rareori pe acasă, pretextând filmările şi interdicţia de circulaţie pe străzi, şi nu-i mai dădea lui Füsun nimic din banii viraţi de mine companiei

Lămâia Film. În perioada aceea am început să las bani în locul lucrurilor pe care le subtilizam din casă, renunţând să mai aduc obiecte noi în locul celor pe care le luam, aşa cum procedasem mai înainte. Aceasta s-a întâmplat la o lună după ce am plecat, fără prea mari ascunzişuri, cu un vechi set de cărţi de joc al lui Tarik Bey.

         Ştiam că Füsun obişnuia să-şi dea pasienţe cu pachetul acela de cărţi, pentru a-şi omorî vremea. Când juca dame cu tanti Nesibe, Tarik Bey folosea alt set. Dacă era să joace, o

dată la nu ştiu cât timp, o partidă cu cineva care venea în vizită (pocher pe boabe de fasole şi chiar „şapte valeţi“), tanti Nesibe nu folosea niciodată pachetul acela. Unele dintre cărţile şterpelite de mine erau zdrenţuite pe la colţuri şi pătate pe spate; câteva dintre ele erau indoite ori rupte. Füsun îmi spusese, râzând, că le recunoştea pe unele dintre ele după semnele şi petele de pe suprafaţa lor şi că, de aceea, îi ieşeau întotdeauna pasienţele. Le-am adulmecat grijuliu şi am perceput nu numai mirosul acela de parfum, umezeală şi praf propriu cărţilor de joc vechi, ci şi mireasma mâinilor lui Füsun. Cărţile mă scoteau din minţi, la fel ca şi mirosul

ce se desprindea din ele, şi, cum tanti Nesibe observase interesul pe care li-l purtam, le-am vârât în buzunar în modul cel mai ostentativ cu putinţă.

         - Şi mama îşi dă pasienţe, dar nu-i ies niciodată, am spus eu. S-ar zice că celui care-şi dă pasienţe cu aceste cărţi îi surâde norocul. De-acum o să-i surâdă şi mamei, după ce o să recunoască petele şi găurile din ele. Se plictiseşte foarte tare în perioada asta.

         - Transmite-i salutări doamnei Vecihe, mi-a rãspuns tanti Nesibe.

         Când am afirmat că urma să le cumpăr un pachet de cărţi nou de la prăvălia lui Alaaddin din Nişantaşi, tanti Nesibe a stăruit mai întâi „să nu mă deranjez“. Am insistat. Mi-a vorbit atunci despre un model apărut de curând, pe care-l văzuse în Beyoglu.

         Füsun se afla în camera din spate. Am lăsat jenat, într-un loc ferit, un sul de bancnote pe care tocmai le scosesem din buzunar.

         - Tanti Nesibe, vreţi să cumpăraţi câte un pachet de cărţi din acelea noi pentru dumneavoastră şi pentru mama? Mama se va bucura să primească nişte cărţi de joc de la

dumneavoastră.

         - Desigur, a spus tanti Nesibe.

         La zece zile după aceea, am lăsat, cu acelaşi ciudat sentiment de jenă, un teanc de bancnote în locul unei sticle de colonie Pe-Re-Ja abia cumpărate, pe care am luat-o cu mine

la plecare. Sunt sigur că Füsun habar n-avea, în primele luni, de schimburile acelea care implicau obiecte şi bani.

         Trecuseră, de fapt, ani de zile de când începusem să iau diverse sticle de colonie din casa familiei Keskin, ducându-le apoi în apartamentul din blocul Compasiunea. Era vorba

însă fie de sticle goale, fie de sticle pe cale de-a se goli, care urmau să fie aruncate peste puţină vreme. Dincolo de copiii din cartier, care se jucau cu ele, nimeni nu manifesta vreun

interes pentru asemenea recipiente.

         Primeam de obicei apă de colonie la multă vreme după ce se isprăvea cina, întinzându-mi-o cu plăcere, ba chiar cu speranţă, de parcă ar fi fost vorba de un lichid sacru, pe

mâini, pe frunte, pe obraji. Contemplam întotdeauna fascinat gesturile pe care le făceau Füsun şi părinţii ei când li se oferea colonie. Tarik Bey răsucea încet, cu un scârţâit, dopul

impunător al sticlei de Pe-Re-Ja, stând cu ochii aţintiţi la televizor, iar noi ştiam că la puţin timp după aceea, în prima pauză publicitară, avea să-i înmâneze sticla lui Füsun şi să-i

spună „ia întreabă, vrea cineva colonie ?“. Füsun îi turna mai întâi colonie tatălui ei, iar Tarik Bey îşi masa încheieturile un ea, de parcă s-ar fi supus unui tratament medical, şi trăgea adânc aer în piept, ca un astmatic care şi-a biruit boala, desfătându-se cu mireasma pe care o răspândea, pentru ca apoi să-şi miroasă din când în când buricele degetelor îndelung. Tanti Nesibe lua foarte puţină colonie şi obişnuia să-şi frământe apoi mâinile de parcă s-ar fi săpunit, făcând gesturi delicate, pe care le remarcasem aidoma şi la mama, ca şi cum ar fi avut în mâini un calup de săpun. Dacă se-ntâmpla să fie acasă, Feridun apela din belșug la colonia

oferită de soţia lui: îşi făcea mâinile căuş, de parcă ar fi fost mort de sete, şi-şi întindea colonia pe faţă aproape cu nesaţ, asemenea unui om care bea apă pe săturate. Simţeam, după

toate aceste gesturi, că apa de colonie îmbrăca, în casa Keskin, un cu totul alt sens decât cel sugerat de mirosul plăcut şi de sentimentul de răcoare cu care se asocia îndeobşte (pentru

că aceleaşi mici ceremonialuri legate de distribuirea coloniei aveau loc şi în serile reci de iarnă).

         La fel ca apa de colonie oferită de ajutorul de şofer fiecărui călător în parte la începutul unei călătorii cu autobuzul, colonia noastră ne făcea să simţim - pe noi, cei care ne adunam în fiecare seară în jurul televizorului - că eram o comunitate, că împărtăşeam aceeaşi soartă (sentiment pe care-1 subliniau şi ştirile de la televizor), că, deşi ne-ntâlneam seară de seară în aceeaşi casă pentru a ne uita la televizor, viaţa era o aventură şi că ceea ce săvârşeam împreună avea un farmec aparte.

         Când venea rândul meu şi-mi făceam mâinile căuş, aşteptând nerăbdător ca Füsun să-mi toarne colonie în adâncitura lor, îi întâlneam o clipă privirile. Ne