fundul sufletului, asemenea unei perechi care se-ndrăgosteşte la prima vedere. Adulmecam mirosul coloniei care-mi era vărsată în palme fără a mă uita deloc înjos şi nu-mi desprindeam deloc privirile de privirile lui Füsun. Uneori, intensitatea, fermitatea şi dragostea oglindite-n privirile mele îi smulgeau un zâmbet fugar. Urma abia simțită a acelui surâs îi rămânea multă vreme întipărită în colţul buzelor. Vedeam în acel zâmbet afecţiune şi ironie la adresa posturii mele de îndrăgostit, a vizitelor mele de seară şi a vieţii, dar nu mă simţeam ofensat.

Dimpotrivă, aveam, o clipă, sentimentul că mă-ndrăgosteam şi mai tare de ea și-mi doream să iau acasă sticla de colonie Altin Damla1, aşa încât, la o vizită ulterioară, îndesam repede flaconul, care, de fapt, se golise simțitor, în buzunarul paltonului atârnat în cuier.

         În perioada în care se turnau Vieţile frânte, aveam uneori senzaţia, în timp ce mă-ndreptam seara, în jurul orei şapte, cu puţin înainte de lăsarea întunericului, dinspre cinema-

tograful Zâna spre Çukurcuma, că mai trăisem o dată, cândva, crâmpeiul acela de viaţă. În acea primă viaţă, pe care urma s-o retrăiesc integral şi întocmai, nu existau nici mari motive

de fericire, nici mari motive de nefericire. Acea primă existenţă era însă stăpânită de o tristeţe care mă apăsa, care-mi înnegura sufletul... Probabil pentru că văzusem

    1. Picătura de aur (tr.).

sfârşitul poveştii şi ştiam că nu mă aşteptau nici mari izbânzi, nici mari bucurii. La capătul celor şase ani care trecuseră de când mă-ndrăgostisem de Füsun, eram pe cale să mă transform

dintr-o persoană care socotea că existenţa era o aventură deschisă, amuzantă, într-un bărbat trist, supărat pe viaţă şi închis în sine. Eram copleşit, treptat, de sentimentul că în viaţa mea nu avea să se mai petreacă nimic.

         - Füsun, ce-ar fi să ne uităm la barză? spuneam eu în serile acelea de primăvară.

         - Nu, n-am mai făcut nimic la ea, spunea Füsun fără chef.

         Odată s-a amestecat în vorbă şi tanti Nesibe:

         - Aaa, de ce spui aşa `?... Barza s-a săltat pe hornul nostru şi a zburat atât de sus, Kemal Bey, că din locul în care s-a cocoţat se vede tot Istanbulul.

         - Mor de curiozitate s-o văd!

         - În seara asta n-am chef, spunea uneori Füsun cu sinceritate.

         Vedeam atunci că lui Tarik Bey îi tremura inima, că dorea să-şi protejeze fiica, plin de afecţiune, şi că-l cuprindea tristeţea. Aveam sentimentul că vorbele lui Füsun nu erau doar expresia acelei seri, ci expresia impasului ei existenţial, ceeace mă mâhnea, aşa încât decideam să nu mă mai duc la turnarea Vieţilor frânte. (Aveam să pun în scurtă vreme în

aplicare această hotărâre.) O parte a minţii mele îmi atrăgea atenţia că răspunsul lui Füsun făcea parte, de fapt, din războiul pe care-l purta de ani de zile împotriva mea. Simțeam, după privirile pe care ni le arunca tanti Nesibe, că aceasta suferea atât pentru mine, cât şi pentru Füsun. De îndată ce simţeam că greutăţile şi necazurile vieţii ne întunecau sufletele aidoma norilor negri de ploaie care întunecau cerul la Tophane, ne cufundam o vreme în tăcere şi făceam, ca de obicei, trei lucruri:

         1. Ne uitam la televizor.

         2. Ne mai turnam câte-un rachiu în pahare.

         3. Mai aprindeam câte-o ţigară.

68

4213 mucuri de ţigări

         În cei opt ani de-a lungul cărora m-am dus la masă la familia Keskin, am pus deoparte şi am adunat 4213 mucuri de ţigări rămase de la Füsun. Fiecare dintre aceste chiştoace, care i-au atins buzele trandafirii, care i s-au strecurat în gură, care, din câte mi-am dat eu seama uneori, pipăindu-le filtrul, i-au atins limba, s-au umezit şi, de cele mai multe ori, au dobândit o nuanţă plăcută de roşu, de la rujul pe care-l folosea, reprezintă un obiect foarte aparte, foarte intim, care-mi aminteşte de suferințe profunde şi de clipe fericite. Füsun a fumat, vreme de nouă ani, doar ţigări marca Samsun. Curând după ce am început să mă duc la cină la familia Keskin, am renunţat şi eu la Marlboro şi, înrâurit de ea, am trecut la Samsun. Obişnuiam să-mi cumpăr Marlboro Lights dela vânzătorii de ţigări de contrabandă care-şi făceau veacul pe maidane şi de la vânzătorii de lozuri. Imi aduc aminte că, într-o seară, am vorbit despre Marlboro Lights şi Samsun, arătând că erau ţigări sățioase, cu aromă asemănătoare. Füsun mi-a spus că ţigările Samsun te făceau să tuşeşti mai tare, iar eu i-am explicat că americanii transformaseră Marlboro în ceva extrem de dăunător, punând în tutun cine ştie ce otrăvuri şi substanţe chimice. Tarik Bey nu se aşezase însă la masă, iar noi ne serveam cu ţigări unul pe celălalt, privindu-ne în ochi. De-a lungul celor opt ani am fumat din răsputeri, atât eu, cât şi Füsun, dar n-am să ofer în povestea mea, decât puţine detalii legate de acest obicei deosebit de agreat în filmele şi romanele de pe vremuri, pentru a nu le da un exemplu prost generaţiilor viitoare.

         Odată aprinse, ţigările Marlboro contrafăcute, care erau produse în Republica Populară Bulgaria şi introduse în Turcia de vapoarele contrabandiştilor şi de bărcile pescăreşti, ardeau

până la capăt, la fel ca adevăratele Marlboro, din America. Ţígările Samsun nu ardeau niciodată până la capăt când le lăsai aprinse. Tutunul din ele era umed şi de slabă calitate.

Pentru că din ţigări îşi făceau mereu apariţia bucăţi de tutun de consistenţa lemnului, care nu fuseseră mărunţite îndeajuns, nervuri groase de frunze şi ghemotoace umede, Füsun obişnuia să înmoaie tigara, presând-o între degete, înainte de-a o aprinde. Învăţasem şi eu acest gest de la ea, aşa încât, înainte de a-mi aprinde tigara, o răsuceam şi-o strângeam maşinal între degete, întocmai ca ea. Dacă în acest răstimp făcea şi Füsun acelaşi lucru, îmi plăcea nespus de mult să-i întâlnesc privirea.

         În primii ani ai vizitelor mele la familia Keskin, Füsun fuma prefăcându-se că n-avea voie să fumeze în prezenţa tatălui ei. Îşi ţinea tigara întoarsă spre podul palmei, de parcă ar fi ascuns-o, şi nu scutura scrumul în scrumiera de Kütahya pe care o foloseam noi, tatăl ei şi cu mine, ci în farfurioara unei ceşti de cafea, ,,nevăzută de nimeni“. Tatăl ei, eu şi tanti Nesibe pufăiam