din ţigări suflând fumul la-ntâmplare, fără să ne pese de nimic, în vreme ce Füsun îşi răsucea brusc capul spre dreapta, spre un punct aflat departe de masă, de parcă i-ar fi şoptit ceva la ureche, în grabă şi mare taină, unei colege de clasă aflate alături de ea la ore şi sufla

repede, departe, fumul albăstrui. Îmi plăceau foarte mult acest gest, care-mi amintea de orele noastre de matematică de pe vremuri, ruşinea prefăcută, expresia de nelinişte şi vinovăţie care i se aşternea atunci pe chip, şi mă gândeam că aveam să rămân îndrăgostit de ea până la sfârşitul vieţii.

         Toate aceste gesturi de ,,respect“, săvârşite cu intenţia conformării la normele tradiţionale ale familiei, care prevedeau, de pildă, să nu bei şi să nu fumezi, să nu stai tolănit

ori picior peste picior în prezenţa tatălui tău, au dispărut treptat de-a lungul anilor. Tarik Bey vedea, desigur, că fiica lui fuma, dar nu reacţiona ca un părinte tradiţional, ci se mulţumea cu gesturile respectuoase pe care le făcea Füsun. Eram  nespus de încântat să pot urmări acele ritualuri ale simulării, acele subtilităţi complicate pe care, de cele mai multe ori, antropologii nu izbutesc nicidecum să le priceapă. Nu găseam niciodată că acea cultură a lui ,,de parcă“ ar fi fost ipocrită şi, în timp ce urmăream comportamentul simpatic, seducător al lui Füsun, îmi spuneam că mă puteam vedea cu familia Keskin tocmai pentru că ne purtam cu toţii, seară de

seară, „de parcă“. Nu mă aflam acolo în ipostaza mea adevărată - cea de îndrăgostit. Puteam s-o văd pe Füsun „de parcă“ aş fi fost o rudă îndepărtată, venită în vizită.

         Când nu eram eu acolo, Füsun fuma țigările aproape până la capăt. Îmi dădeam seama de acest lucru după chiştoacele pe care le strivea în scrumierele din casă înainte de venirea

mea. Eram în stare să disting imediat o ţigară fumată și stinsă în scrumieră de Füsun de țigările altcuiva. Faptul acesta se lega nu atât de mărcile țigărilor, cât de felul în care

obişnuia ea să strivească ţigările în scrumieră, de sentimentele care o dominau. În serile în care mă duceam eu acolo, Füsun nu-şi fuma țigările Samsun până la filtru, ci cam până la jumătate, întocmai aşa cum procedau Sibel și prietenele ei, care fumau ţigări americane rafinate, lungi și subţiri, „ultra light“.

         Uneori îşi strivea țigara în scrumieră cu un gest nervos. Alteori nu era vorba atât de nervozitate, cât de nerăbdare. O văzusem de multe ori stingându-şi țigara în scrumieră cu un

soi de năduf, iar acesta mă tulbura. In unele zile îşi stingea țigara presând-o în mod repetat de fundul scrumierei, cu mişcări mărunte, stăruitoare. Alteori, când nu se uita nimeni la ea, strivea țigara în scrumieră apăsând-o alene, din răsputeri, de parcă-ar fi zdrobit încetişor capul unui şarpe. Mă gândeam atunci că-şi vărsa toată furia pe viațã asupra mucului de ţigară. Se întâmpla uneori şi să-şi stingă țigara în scrumieră gânditoare, fără a privi deloc în direcția ei, în timp ce se uita la televizor ori asculta conversația de la masă. Am văzut-o, de asemenea, de multe ori stingându-și țigara în grabă, cu un gest brusc, înainte de a lua în mână lingura sau vreo cană. Uneori, când era veselă, fericită, își stingea țigara dintr-o mişcare, apăsând-o uşor cu arătătorul în scrumieră, de parcă ar fi ucis un animal fără a-1 face să sufere. Când avea treabă în bucătărie, umezea o clipă tigara pe care o ținuse între buze sub jetul de apă de la robinet după care o arunca la gunoi.

         Metodele acestea de mânuire, dar şi multe altele, confereau o formă şi un spirit aparte fiecăruia dintre mucurile țigărilor fumate de Füsun. Odată ajuns la blocul Compasiunea,

le scoteam din buzunar, le cercetam atent şi le comparam pe fiecare dintre ele cu altceva, ca, de pildă, cu nişte omuleţi negri la chip, cu grumajii şi capetele stâlcite, cu spatele gheboşat, căzuţi pradă împilării, sau cu nişte semne de întrebare ciudate, înspăimântătoare. Uneori asemuiam mucurile cu nişte coşuri de vapoare de pe liniile orăşeneşti ori cu nişte crabi. Alteori vedeam în ele nişte semne de exclamare care mă avertizau, nişte prime indicii ale unui viitor pericol, nişte gunoaie rău mirositoare sau nişte obiecte care exprimau sufletul lui Füsun, ba chiar o parte a acestuia, şi mă cufundam adânc în gânduri cu privire la viaţă şi la ea ori atingeam uşor cu buzele urmele de ruj de la capătul filtrului.

         Cititorii care-mi vor vizita muzeul nu trebuie să creadă cumva, văzând menţiunile aflate sub fiecare dintre cele 4213 mucuri de ţigări strânse pe parcursul celor opt ani, cu referire la data de la care provin, că vitrinele cuprind informații inutile: forma fiecărui chiştoc surprinde manifestarea unui sentiment intens încercat de Füsun în timp ce stingea țigara respectivă. Aceste trei mucuri luate din scrumiera ei în ziua de 17 mai 1981, când la cinematograful Zâna a început turnarea Vieţilor frânte, nu-mi aduc aminte, de pildă, doar de imaginea lui Füsun din acele luni mizerabile, cu închistarea brutală şi închiderile ei în sine, ci şi de tăcerea ei din ziua

aceea, de felul în care evita să discute despre subiectul care ne preocupa, de faptul că se purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

         Una dintre aceste două ţigări a fost stinsă la replica „cea mai mare greşeală, în viaţă, este să doreşti mai mult şi să încerci să fii fericit, Nurten !“, rostită de Ekrem (vestitul Ekrem

Güçlü, care jucase cândva şi rolul profetului Abraham), actorul principal din filmul Fericire mincinoasă, pe care l-am vñzut la televizor în acele zile, şi, totodată, prietenul nostru de la Pelurul - răstimp în care Nurten, iubita lui cea săracă, tăcea, cu privirile aţintite înainte. Cealaltă a fost strivită în scrumieră la exact douăsprezece minute de la această scenă.

( Füsun fuma o ţigară Samsun în circa nouă minute.)

         Îmi amintesc că petele cu aspect regulat de pe alte câteva mucuri de ţigări provin de la îngheţata cu vişine mâncată de Füsun într-o seară caldă de vară. Vânzătorul de îngheţată

Kamil Efendi, care cutreiera vara, pe înserat, străzile pavate cu piatră cubică din