Tophane şi din Çukurcuma, împingându-şi alene căruciorul cu trei roţi şi strigând ,,îngaţatăăă !“, timp în care agita un clopoțel pe care-l ţinea în mână, obişnuia să vândă iarna, tot cu același cărucior, halva. Füsun mi-a povestit odată că Kamil Efendi îşi reparase căruciorul la Beşir, reparatorul de biciclete la care-şi dusese şi ea tricicleta în copilărie.

         Uitându-mă la alte douã-trei ţigări şi la datele consemnate sub ele, îmi aduc aminte că în serile calde de vară mâncam vinete coapte şi iaurt şi priveam, alături de Füsun, pe fereastra larg deschisă. În asemenea momente, Füsun obişnuia să ţină în mână o scrumieră mică, în care scutura adeseori scrumul ţigării Samsun pe care o ţinea în cealaltă mână. Îmi imaginam atunci că era o femeie care participa la o petrecere şic. Sau că, în timp ce stătea de vorbă cu mine în faţa ferestrei, Füsun imita o femeie aflată într-o asemenea ipostază. Dacă dorea, putea să scuture scrumul țigării pe fereastra, aşa cum făceam eu şi aşa cum făceau toţi bărbaţii din Turcia, putea să stingă țigara pe rama ferestrei şi s-o arunce în stradă, ba mai mult, putea să azvârle chiştocul aprins cu o mişcare scurtă din degete, de parcă i-ar fi tras un bobârnac, şi să-l urmărească în timp ce se rostogolea în întuneric. Dar nu, Füsun nu făcea nici unul dintre gesturile pe care le făcea toată lumea şi era şi pentru mine un exemplu, prin delicateţea şi rafinamentul de care dădea dovadă. Cineva care s-ar fi uitat la noi de departe ne-ar fi putut crede o pereche care stătea de vorbă elegant, într-un colt liniştit, la o petrecere desfăşurată într-o ţară occidentală în care nu se punea problema evitării contactului între bărbaţi şi femei, pentru a se cunoaşte. În timp ce priveam pe fereastra deschisă râdeam şi vorbeam, fără a ne privi în ochi, despre sfârşitul filmului pe care-l văzuserăm cu puţin timp în urmă la televizor, despre căldura apăsătoare a verii, deşpre copiii care se jucau de-a v-aţi ascunselea pe stradă. In vremea aceasta, dinspre Bosfor răzbătea o boare uşoară, care purta cu ea, odată cu mirosul de alge al mării şi cu parfumul îmbătător al caprifoiului, mireasma părului şi a pielii lui Füsun, apoi mireasma îmbietoare a fumului de ţigară.

         Uneori, privirile ni se-ntâlneau pe neaşteptate, tocmai în clipa în care Füsun îşi stingea țigara. Când urmăream vreun film de dragoste tragic sau când ne aflam sub înrâurea

evenimentelor dense şi zguduitoare prezentate de vreun documentar privitor la cel de-al Doilea Război Mondial, dar şi a muzicii domoale care-l acompania, Füsun îşi stingea țigara indiferentă, fără a stărui prea mult asupra acestui gest. Dacă în clipa aceea ni se încrucişau privirile, la fel ca în exemplul amintit, eram străbătuţi, o clipă, de o străfulgerare, ne aminteam amândoi de motivul prezenţei mele la masa aceea şi, astfel, ţigara dobândea şi ea o formă stranie, căci era stinsă intr-un fel ce reflecta o stare de confuzie mentală foarte aparte. Auzeam apoi, din depărtări şi străfunduri, sirena unui vapor uriaş şi cugetam la lume şi la viaţa mea

prin prisma celor aflaţi pe el.

         Mai târziu obişnuiam să iau în mână, rând pe rând, mucurile de ţigări strivite pe care le adusesem la blocul Compasiunea - în unele seri, câte unul, în altele, mai multe - şi să rememorez unele „clipe“ din trecut. Ţigările mă făcuseră să percep limpede că fiecare dintre lucrurile pe care le acumulasem acolo coincideau, de fapt, cu clipele lui Aristotel.

         Ajunsesem să-mi redeştept în minte trecutul alături de Füsun şi serile petrecute la masă alături de ea la simpla vedere a obiectelor adunate în apartamentul din blocul Compasiunea, fără a le mai atinge. Pe măsură ce treceau anii, clipele aparte pe care le asociam cu obiectele, cu vreo solniţă de porţelan sau cu vreun centimetru de croitorie în formă de câine sau cu vreo cheie de conservă înfricoşătoare sau cu uleiul de floarea~soarelui marca Batanay, care nu

lipsea niciodată din bucătăria familiei Keskin, păreau să mi se dilate necontenit în memorie, prefăcându-se într-un timp fără fruntarii. Priveam obiectele adunate în blocul Compasiunea şi-mi aduceam aminte, rând pe rând, la fel ca atunci când contemplam mucurile de ţigări, de tot ceea ce făceam în timp ce stăteam la masă, în casa lui Füsun şi a familiei sale.

 

 

 

69

 

 

Uneori

 

 

 

         Uneori nu făceam nimic - stăteam pur şi simplu, fără să scoatem o vorbă. Alteori, Tarik Bey se plictisea de programul de la televizor, la fel ca noi toţi, şi citea ziarul cu coada ochiului. Uneori se întâmpla ca vreo maşină să coboare panta claxonând zgomotos, iar atunci tăceam cu toţii şi ciuleam urechea la ea. Alteori ploua şi ascultam răpăitul ploii în geamuri. Uneori spuneam „ce cald e !“. Alteori tanti Nesibe uita că avea o ţigară aprinsa in scrumieră şi îşi mai aprindea una, în bucătărie. Uneori mă uitam la mâna lui Füsun preț de cinci-douăzeci de secunde, fără să bage nimeni de seamă, şi eram cuprins de o şi mai mare admiraţie faţă de ea. Alteori, în câte-o reclamă de la televizor îşi făcea apariţia o femeie care prezenta un produs pe care tocmai îl mâncam noi atunci. Uneori, din depărtare rãsuna zgomotul unei

explozii. Alteori, tanti Nesibe sau Füsun se ridicau de la masă şi mai aruncau vreo doi-trei cărbuni în sobă. Uneori mă gândeam ca la următoarea mea vizită să nu-i mai aduc lui Füsun un pieptene de prins în păr, ci o brăţarã. Alteori uitam, chiar în timp ce stăteam cu ochii pironiţi asupra lui, care era subiectul filmului pe care tocmai îl urmăream cu toţii şi, pe de o parte, priveam la televizor, iar pe de altă parte îmi aminteam de vremea când mă duceam la şcoala primară, în Nişantaşi. Uneori, tanti Nesibe spunea „hai să vă fac un ceai de tei !“. Alteori, Füsun căsca atât de minunat, încât mă gândeam că uítase de toatã lumea şi că-şi des-

prindea o viaţă mai tíhnită din adâncurile propriului suflat, întocmai aşa cum scoţi apă cu găleata dintr-o fântână rece, într-o zi caldă de vară. Uneori îmi spuneam „hai să nu