Urmau Tăbăcarii. Îşi consultă carneţelul. Îl văzuse pe reprezentantul lor la Porta delle Lame. Putea să taie oraşul prin centru şi să se întoarcă în diagonală spre acea poartă, dar îşi propusese să facă totul metodic. Mai avea două porţi pentru a încheia turul. Şi urma să ştie ordinea completă. Mai trebuia să parcurgă doar un kilometru şi jumătate. Îl găsi pe reprezentantul Lăcătuşilor la Porta San Stefano şi recunoscu insigna Bărbierilor, care erau şi chirurgi în epocă, la Porta Castiglione.

Turul se terminase. Era în posesia a trei hard disk-uri. Porta delle Lame se afla exact în partea opusă, aşa că trebuia să traverseze întreg centrul. Estimă că avea cam 2,5-3 kilometri până acolo, dar se opri din alergat şi o luă la pas. Deşi era abia prima zi de vară, soarele ardea ca şi când ar fi fost cea mai fierbinte zi a anului. Cămaşa lui Charles era leoarcă. Pe la mijlocul drumului văzu un internet caffe şi se gândi că nu se va întâmpla nimic dacă mai întârzia o jumătate de oră. Era foarte curios ce se afla pe hardurile acelea. Cuplă unul dintre ele la computerul la care se aşezase şi o multitudine de fişiere populară ecranul. Făcu clic pe folderul „video”. Documentele erau aşezate în ordine cronologică, iar când mouse-ul poposea peste ele, se deschidea o fereastră cu explicaţii amănunţite. Deschise unul dintre ele, la întâmplare, şi asistă la execuţia unui lider african care se opusese cedării dreptului de exploatare a noilor filoane de diamante, descoperite în ţara lui. Închise fişierul repede, speriat că cineva ar fi putut să vadă ce era pe hard. Mai răsfoi un timp prin hard, după care îl decuplă şi îl vârî la loc în rucsac.

Aşadar, era în posesia unei adevărate bombe atomice de o putere incredibilă, aşa cum îi spusese Sir Winston. Nu îşi amintea la câte megatone se referise acesta, totuşi avea senzaţia că bătrânul nu se înşelase deloc. O luă la pas şi începu să croşeteze oraşul, de data aceasta luând toate scurtăturile. Se mai încurcă în câte un loc unde se construia câte ceva, sau se bloca în câte o fundătură. Oraşul medieval al Bolognei i se păru, pentru prima dată, respingător. În special pentru felul în care căldura făcea să se ridice aburii de urină impregnaţi în zidurile vechi.

Luă hardul de la Tăbăcari la Porta delle Lame, de la Olari la Saragozza şi de la Aurari la San Vitale. Trecuse de mult de ora prânzului şi era deja în posesia a şapte dintre cele douăsprezece, poate unsprezece hard disk-uri. Geanta devenise şi mai grea, soarele îi topea, pur şi simplu, creierul şi îl apucase ameţeala de foame. Se opri să mănânce. Mai ales că i se păruse că îl urmărea cineva şi se aşeză strategic pentru a avea o vedere cât mai completă asupra întregii pieţe. Se ridică brusc, merse în faţă vreo treizeci de metri şi se întoarse. Nimeni. Se gândi că era foarte stresat, aşa că se aşeză la loc şi comandă.

Îşi aprinse o ţigară de foi după masă, apoi se puse din nou în mişcare. Blănari, Lăcătuşi, Vinari, Bărbieri şi Vopsitori, toţi veniseră la întâlnire. Răsuflă uşurat când termină. Se oprii la o terasă să se răcorească. Era obosit, dar pe măsură ce întreaga poveste se adeverea şi adunase pachetele, creştea în el conştiinţa importanţei misiunii pe care o primise. Îşi cumpără un bilet de avion spre casă, via Paris. Se duse la hotel şi puse totul în rucsacul cel mare. Tocmai voia să îi aplice abţibildul de valiză diplomatică, moment în care se gândi că ziua nu se sfârşise încă şi poate trebuia să mai facă o încercare la Porta Galliera. Poate totuşi sosise cineva. Poate că Ross nu era reprezentantul Pescarilor. Dacă nu avea să îl găsească, ochise, oricum, în Piaţa 20 Septembrie, un restaurant care îi făcuse cu ochiul. Ceru să i se cheme un taxi. Şi, bineînţeles, luă rucsacul, greu ca o piatră de moară cu el.

Până şi soarele se înroşise de emoţie când Charles crezu, la un moment dat, că vede, din taxi, o siluetă neagră cu gluga pe cap, care părea să aştepte ceva, imediat sub poarta Galliera, în gang. În piept părea că lucea o insignă. Se lăsa seara peste cea mai lungă zi din acel an şi, poate, din întreaga viaţă a lui Charles. Oare era posibil să închidă cercul? Să fi venit şi al doisprezecelea? Plăti şi coborî din maşină.

Se apropie de poartă. Când îl văzu, omul cu glugă se trase mai în spate. Charles intră şi el în spaţiul întunecat. Se apropie de omul căruia nu putea să îi vadă faţa, dar desluşi cât se poate de clar blazonul cu cele două sirene sprijinind un scut pe care erau aşezaţi, în formă de X, câte un rând de peşti, de o parte şi de cealaltă. Spuse parola. În acel moment omul de sub poartă veni lângă el şi îl prinse de gât. Charles se smuci şi se trase mai în spate. Chipul bărbatului ieşi în lumină. Era Ross. Charles nu înţelegea cum de reuşise să scape. Văzuse cu ochii lui cum fusese împuşcat în piept. Să fi avut vestă antiglonţ? Dar Christa, care era o profesionistă, verificase. Şi pe podea se scursese destul de mult sânge. Se întoarse, cu mâna lui Ross la gât, în jurul propriului său corp şi reuşi să se elibereze din strânsoare. Ştia că Ross nu fusese niciodată bun la niciun fel de sport. Îl împinse, iar când acesta veni din nou spre el, îi aplică rapid combinaţia de lovituri pe care o învăţase de la bunicul lui: croşeul de stânga îi aruncă lui Ross capul într-o parte, iar cel de dreapta, care urmă instantaneu, îl ameţi de-a binelea. Upercutul cu stânga îi împinse bărbia în spate şi aproape îl ridică de la pământ. Directa de dreapta îl trimise pe Ross la podea. Totul se petrecuse foarte repede, dar nişte oameni care erau în piaţă şi