și Haendel. Încîntată să-mi facă un serviciu, gazda mea, răscolind în discoteca ei veche, îmi aduse un teanc de discuri cu cîntăreți de altădată. Într-o zi mă șocă unul cu o frază muzicală fără cuvinte, o melodie care îndată ce o auzii mi se păru atît de curioasă în înlănțuirea ei sonoră, încît o pusei de zece ori, să-i pot descifra secretul melodiei. Era însă imposibil. Îndată ce se termina nu-mi mai rămînea în urechi decît o chemare, un extaz, un strigăt parcă din junglă al unui negru, în care se amestecau iubirea, împlinirea, temerea obscură, adorația și superstiția. Totul concentrat într-o armonie atît de strînsă, încît arunca parcă în aer ca o dinamită geometria cîntecelor noastre europene atît de leneșe. O puneam din nou: nimic, o melodie diamant, strălucitoare și cu neputință de memorat. O pusei atunci pe o turație lentă de 45. Vocea însă se îngroșă și nu se mai auzi decît un behăit, un fel de muget de bivol bolnav. Luai placa și într-o vizită la Ciceo i-o pusei și lui. „Formidabil, zise, mai pune-o o dată. Nu înțeleg nimic, dar e extraordinar! Lasă-mi-o pînă sîmbăta următoare.” Iar cînd ne revăzurăm îmi spuse că a pus-o la mai mulți inși, printre care și un profesionist, și că a fost distracție mare. Nimeni nu reușea, încercînd s-o redea, decît să emită un soi de răcnete caraghioase și atît de grotești încît îi apuca pe toți un rîs nebun. Nu poți prinde secretul unei rase necunoscute chiar dacă îl ai la îndemînă zgîriat cu fidelitate pe o placă.

Tot astfel era și ea. O vedeam zilnic, prezența ei îmi încînta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poți cînta la un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i descoperi secretul, cu atît mai puțin vei reuși să descoperi sufletul cuiva care nu dorește (sau nu poate) să ți-l dezvăluie. În mod naiv crezusem că m-am îndrăgostit de ea în locul ei. Degeaba, îndată ce rămîneam singur, mi se făcea iar dor s-o văd, prins de iluzia că a doua zi voi întîlni acest dor al meu investit. De obicei chiar așa li se întîmplă aproape tuturor. A doua zi întîlneam o ființă aproape necunoscută, pe care n-o puteam memora, cum nu putusem memora fraza aceea comprimată și indescifrabilă. Nerăbdarea cu care așteptam să treacă orele, să treacă noaptea, să mă trezesc dimineața, să-i văd iar chipul și poate și surîsul, să-i ascult vocea ei voalată, al cărei debit altădată mă iritase, iar acum îmi suna ca o melodie plină de vrajă, toate acestea erau ale unui îndrăgostit, dar…

Dar nimic din ce simțeam eu și trimiteam spre ea nu se întorcea înapoi spre mine, cu o încărcătură îmbogățită, după încredințarea tuturor îndrăgostiților, care simt, și li se confirmă cînd se revăd, că amîndoi au așteptat cu aceeași febrilitate trecerea timpului, pentru ca apoi toate acestea, dor, visări, șoapte spuse în intimitate, minunata plutire în mers, senzația de zbor, sentimentul indescriptibil de împlinire, de atașament și părăsire, o îmbrățișare pasionată, să se transforme într-o curgere acum comună, continuă și amplificată de încredere, entuziasm, golire a întregii noastre ființe de sentimentul ascuns al tragicului, contopire pe care o numim fericire… Dar nu puteam să spun nici că eram contrariat. Da, aș fi spus fără vreun sentiment abisal că eu o iubesc și ea nu, și aș fi așteptat liniștit ca totul să-mi treacă și ruptura să vină într-o zi de la sine. Mi se întîmpla chiar să contemplu senin această perspectivă. Dar… Iarăși dar! Era suficient doar să gîndesc acest lucru în prezența ei, ca să tresară cu putere și o suferință acută, însoțită de panică, să i se aștearnă pe chip. „Ce e cu tine, zicea, cu o îngrijorare care nu mai disimula nimic, cu privirea rătăcind fără sprijin în ochii mei, repetînd cu o șoaptă gravă, plină, ca o lovitură de gong: mă auzi, ce e cu tine?!” Și atunci tresăream eu însumi ca trezit dintr-un somn și alungam gîndul despărțirii ca pe o fantasmă…

Într-o zi însă nu-l mai alungai, fiindcă nu mai era în puterea voinței mele…

[1] (germ.) Matthäus-Passion, BWV 244 (Patimile după Matei), este un oratoriu sacru compus de Johann Sebastian Bach în 1727, considerat a fi una dintre capodoperele muzicii sacre culte. Titlul original Passio Domini nostri J.C. secundum Evangelistam Matthæum se traduce „Patimile Domnului nostru Iisus Hristos după Evanghelistul Matei” (n. r.)

Capitolul III

Eram la mine acasă, pe o vreme atît de urîtă încît nici cele două mari geamuri, care totdeauna îmi aduceau mult aer în odaie, nu mai reușeau să mă facă să simt că pe lume există lumină: ploaia deasă, cerul parcă prăbușit și pierdut în negură sugerau sfîrșitul lumii, care ar fi putut semăna cu această pîclă geologică, reapărută după cine știe cîte milioane de ani de cînd soarele o alungase de pe pămînt. „Vreme infectă, zisei, parcă niciodată iarna nu și-a anunțat astfel sosirea…” „Lasă tu vremea, îmi spuse, nu vremea e de vină că arăți tu așa de independent.”

I-auzi! gîndii. Deci a fi independent e o culpă. Tăcui însă mai departe, căci tonul ei spunea mai mult decît sensul vulnerabil al cuvintelor, iar eu învățasem (sau mă învățase) să n-o judec după cuvinte. Părea totdeauna vulnerabilă. Cum să rezist? „Niciodată, continuă, n-ai fost tu afectat de vremea rea sau bună. Dimpotrivă, prima oară cînd am venit la tine erai fericit că eram udă de ploaie.”

Nu știu de ce mă pufni rîsul. Adevărurile ei erau totdeauna însoțite de un evantai de sugestii, protest infantil (să nu devii brutal și să jignești o fetiță!), reproș voit exagerat și în același timp parcă imediat retras, să nu-ți închipui că chiar îți fac această favoare, dar totuși să știi că ești vinovat… „De ce rîzi?”, zise surîzînd ea însăși cu ironie, a cărei tandrețe întoarsă în interior, spre siguranța de sine că se