class="p4">Brusc aproape se îngrozi dându-și seama de atenția de care se bucura. Toți îl priveau nedumeriți, încordați, dornici de a afla mai mult. Va trebui să vorbească, orice ar spune.

Asta se chema a improviza.

— Alchimiștii considerau asta marele lor secret. În măsura în care se înnobilau ei înșiși, deveneau ei înșiși din aur în interior, ajungeau și la exterior. Aurul material era doar dovada reușitei transformării interioare. Unui alchimist care nu era nobil în interior nu îi putea reuși transmutația.

Hendrik fu surprins de ceea ce debita. O inspirație născută din nevoie.

Frau Schwesig privea, ca de obicei, sceptică:

— Dar nimeni nu a făcut aur din plumb, nu?

— Depinde de informațiile cărora vrei să le dai crezare, ripostă Hendrik.

Era un răspuns care îl ajutase deseori în discuțiile cu clienții. Nu trebuia să cedeze nici măcar o palmă, pentru a nu-și pierde credibilitatea.

Profesorul pensionar îi veni fără să știe în ajutor, ciocăni în farfurie și zise:

— Alchimiei îi datorăm măcar aurul alb. Böttger, sau cam așa ceva, îl cheamă pe cel care voia să facă aur și a descoperit porțelanul. Ceea ce omenirii i-a fost mai de folos, dacă mă întrebați pe mine.

Un alt bărbat, genul de contabil palid, care până atunci nu vorbise prea mult, opină:

— Este ceva ciudat cu bogăția, cred eu.

Apoi povesti despre o rudă îndepărtată, care câștiga bine, mai mult decât oricine din familie, însă pierdea totul la jocuri în cazinou. Cei mai mulți numeau asta patima jocului, dar el nu mai era sigur că era vorba despre așa ceva.

— Odată l-am însoțit la Baden-Baden. Voiam să văd ce face. Era la una dintre rulete. Juca și câștigase mult. La un moment dat avea peste o sută de mii de mărci. Hai, i-am zis, hai să plecăm, mai bine de atât nu va fi. Dar el a spus nu. Când dai de noroc, nu trebuie să te oprești. A pierdut totul, până la ultimul pfennig. L-am observat și am avut senzația că aurul, câștigul cel mare, îi făcea rău. Îi provoca teamă. Și acum mă întreb dacă nu cumva voia să se pedepsească, dar pentru ce? Dar după ce ați vorbit despre bogăție, cred că are probleme în interior. Ciudat este că are în continuare cam tot atâția bani, cu toate că obține câștiguri importante când și când. Ca și cum ar dispune de un termostat interior, care fixează suma ce o poate reține.

— Este o comparație bună, consideră Karl Windauer. Un termostat intern. Da, este corect.

Hendrik ascultase, dar nu cu prea mare atenție. Se mai gândea încă la cuvintele pe care le spusese, fără să își dea seama. Pentru că, recunoscu el, în fond vorbise cu sine. Toate acestea erau valabile și pentru el.

Așa cum începuse seminarul și cum se purta aici, nu era bogat în interior, ci sărac: invidios, deprimat, inhibat, cum era cineva care se putea descrie drept „exclus” ori un „sărman coate-goale”.

În loc de a se delecta din plin cu toate acestea! Privi masa, sticlele elegante cu vin nobil, mâncarea cu miros ademenitor, preparată excepțional și aranjată cu pricepere, o adevărată operă de artă în fiecare farfurie. Totuși, până atunci el băgase în el așa cum umpli un rezervor cu benzină, adâncit în gânduri negative. Nici nu simțise gustul.

Dar parcă se trezise. Ridică privirea și avu impresia că vede cu adevărat pentru prima oară decorul elegant, impresionant al sălii cu mese. Un decor rafinat, pentru cei mai bogați oameni ai lumii. Și el se afla aici! Doar până mâine-seară, dar tot era ceva!

Hendrik simți cum, dându-și seama de acest lucru, se schimba ceva în el. Era ca și cum în stomacul lui, în pieptul lui se desfăceau niște noduri, ca și cum se scurgeau din el toată încordarea și toată teama, ca și cum se dezbrăca de o cămașă de penitență din păr de capră. Și parcă îl umplea ceva, ceva ce trebuia să fie bucurie, ori satisfacție, ori cel puțin mulțumire. Dacă nu chiar fericire, fericirea clipei, despre care citise atât de mult și înțelesese atât de puțin. Da, parcă acum începea viața lui, viața lui adevărată, abia acum, în această seară, în acest moment!

— Herr Busske, spuneți-ne…, îl trezi Windauer din fericita reverie, vom aborda și această temă la seminarul nostru?

Hendrik făcu un efort să își îndrepte privirea către acesta.

— Nu prea cred.

— Este regretabil.

— Din păcate, nu eu am conceput seminarul.

— Probabil, ar fi trebuit să o faceți, spuse bărbatul dolofan, cu barbișon.

Hendrik se mulțumi să zâmbească. Nu avea importanță. Viața lui tocmai începuse. Ce îi păsa lui de temele seminarului?

Frau Schwesig clătină din nou cu scepticism din cap.

— Nu pot să înțeleg acest lucru. Cum i-ar putea fi cuiva frică de bani? Doar toți își doresc cât mai mulți.

Toate privirile se îndreptară din nou întrebătoare către Hendrik, care era fascinat că scotea la iveală păreri despre care el nici nu bănuise că le avea.

— Noi suntem produse ale condiționărilor noastre, se auzi el spunând. Educația primită de la părinții noștri, de la școală, din mediul social în care creștem ne marchează. Inevitabil, preluăm ideile, valorile și prejudecățile din lumea înconjurătoare. Citise asta cu mult timp în urmă undeva, însă abia acum și aici înțelesese cu adevărat ce însemna. Și continuă: Creștem cu fraze ca „Banii nu aduc fericirea, Cum vin așa se duc” ori „Mai curând trece o cămilă prin gaura acului decât intră un bogat în rai”. Noi învățăm că „Bogăția este o rușine”. Și așa mai departe.

Auditoriul îl aprobă. Oamenii ridicară sprâncenele și în ochii lor sclipea aprobarea.

— Când eram copii și auzeam cum părinții noștri spuneau cu pizmă despre cineva care s-a îmbogățit „banii l-au schimbat, și nu în bine”, juram în secret să nu ajungem astfel niciodată. Și dacă pătrundem cu decizia asta în viața de adult, fie și inconștient, ea va acționa permanent din subconștient ca o forță opusă eforturilor de a atinge bunăstarea, și ne va submina totdeauna încercările.

Karl Windauer ridică paharul cu vin.

— Noroc, Herr Busske.