— Ar cam fi momentul să plec. Aş vrea să prind ultimul tren, i-am spus eu, uitându-mă la ceas.

  Se pare că vorbele mele n-au ajuns la urechile lui Naoko şi chiar dacă au ajuns, nu le-a perceput. A tăcut o clipă şi apoi şi-a văzut iar de poveştile ei. M-am resemnat, căutându-mi o poziţie mai comodă şi am băut vinul care mai rămăsese în cea de a doua sticlă. Socoteam că e mai bine să o las să vorbească şi să spună tot ce are de spus. Am decis să nu mă mai sinchisesc de ultimul tren şi de săritul porţii căminului.

  Povestea lui Naoko n-a mai continuat multă vreme. Nici nu mi-am dat seama când s-a oprit din vorbit. Undeva i s-a rupt firul. Parcă ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu putea. Vorbele i s-au evaporat pur şi simplu, probabil din pricina mea. Poate că ceea ce îi spusesem înainte a ajuns în sfârşit la urechile ei şi mesajul a fost decodificat. Timpul necesar pentru a înţelege cuvintele mele i-a răpit energia să-şi continue povestea, energie care o stăpânise atâta vreme. A deschis uşor gura şi m-a privit fix. Arăta ca un aparat care fusese scos din priză în timp ce funcţiona. Ochii i s-au înceţoşat, lăsând impresia că sunt acoperiţi cu o membrană subţire, translucidă.

  — Scuză-mă că te-am întrerupt, am spus eu. S-a făcut târziu şi…

  O lacrimă mare i s-a desprins din ochi, i-a alunecat în jos pe obraz şi a căzut cu zgomot pe învelitoarea discului. O dată ce prima lacrimă şi-a croit drum, restul s-au revărsat nestăvilite. Naoko şi-a pus ambele palme pe duşumea, s-a aplecat puţin în faţă şi a început să plângă cu sughiţuri, poziţia ei aducând cu cea a unei persoane care pare că-şi dă duhul vomitând. N-am mai văzut în viaţa mea pe cineva plângând în halul acesta. Am întins mâna şi am atins-o, uşor, pe umeri. Umerii ei tremurau ca varga. Am luat-o apoi, instinctiv, în braţe. Cămaşa mi s-a umezit – apoi s-a udat leoarcă – de la lacrimi şi de la respiraţia ei fierbinte. Degetele ei – toate zece – au început brusc să se mişte pe spatele meu. Parcă erau în căutarea unui obiect, a unui „ceva” care fusese întotdeauna acolo. Am ţinut-o doar cu stânga, iar cu dreapta am început să o mângâi pe păr. Era drept şi moale. Aşteptam nemişcat să înceteze cu plânsul. Am tot aşteptat, dar nu se mai oprea.

  În noaptea aceea m-am culcat cu Naoko. Nu-mi dau seama nici măcar acum dacă am procedat bine. Au trecut aproape douăzeci de ani şi tot nu ştiu. Poate n-am să ştiu niciodată. Atunci nu prea am avut de ales. Naoko era cumplit de tulburată şi de agitată şi îmi era clar că aşteaptă de la mine un gest care să o liniştească. Am stins lumina şi i-am scos, cât am putut de încet, unul câte unul, toate lucrurile de pe ea. Apoi m-am dezbrăcat şi eu şi am luat-o în braţe. Era o noapte călduţă de aprilie şi nu ne-a fost frig, aşa îmbrăţişaţi. Ne-am mângâiat, pe întuneric, fără să scoatem o vorbă. Am sărutat-o şi i-am cuprins sânii. Ea mi-a luat penisul în mână. Se excitase şi parcă mă invita să intru.

  Cu toate acestea, când am intrat, s-a chircit de durere. Am întrebat-o dacă este prima oară când se culcă cu un bărbat şi a dat afirmativ din cap. Nu mai înţelegeam nimic. Crezusem că o făcuse cu Kizuki cât au fost împreună. Am intrat adânc şi am rămas nemişcat, mângâind-o multă vreme. Când am simţit-o mai calmă, am început să mă mişc uşor, uşor, încercând să amân momentul culminant… În cele din urmă, braţele ei m-au cuprins strâns şi vocea ei străpunse liniştea din jur cu cel mai dureros geamăt de orgasm pe care l-am auzit vreodată.

  După ce s-a sfârşit totul, am întrebat-o pe Naoko de ce nu se culcase cu Kizuki. N-ar fi trebuit să o întreb aşa ceva. Nici n-am apucat să-mi termin întrebarea, că şi-a luat braţele de pe mine şi a început să plângă înăbuşit. Am scos aşternutul din dulap şi am învelit-o. Am fumat o ţigară, privind pe fereastră la ploaia neîntreruptă de aprilie.

  Ploaia s-a oprit spre dimineaţă. Naoko dormea cu spatele la mine… sau poate nu dormise deloc. Fie că dormea, fie că era trează, cuvintele dispăruseră de pe buzele ei şi trupul era ţeapăn de parcă îngheţase. Am încercat de câteva ori să-i vorbesc, dar n-am primit nici un răspuns. Am rămas multă vreme cu privirile aţintite pe umerii ei goi, dar până la urmă mi-am pierdut orice speranţă şi m-am decis să mă scol.

  Pe jos rămăseseră de cu seară discuri, învelitorile lor, paharele, sticlele goale de vin şi scrumiera. Pe masă trona jumătate din tortul deformat pe care îl adusesem. Privindu-le, aveam senzaţia că timpul s-a oprit în loc. Am luat lucrurile de pe jos şi am băut două pahare de apă de la chiuvetă. Pe birou se aflau un dicţionar şi un tabel cu verbele franţuzeşti. Pe peretele din faţa biroului atârna un calendar alb, neilustrat. Nu era nici o însemnare pe el.

  Mi-am luat hainele de pe jos şi m-am îmbrăcat. Pieptul cămăşii era încă umed şi rece. Mirosea a Naoko. Pe carneţelul de pe birou i-am scris: „Aş vrea să stau de vorbă cu tine după ce te linişteşti. Te rog, dă-mi un telefon cât mai curând. La mulţi ani!” I-am mai privit o dată umerii, am ieşit din cameră şi am închis uşa, încet.

  A trecut o săptămână fără să primesc nici un telefon. In casa în care locuia Naoko nu avea cine să mi-o dea la telefon, aşa că duminică dimineaţă am luat trenul spre Kokubunji. Nu am găsit-o, iar numele dispăruse de pe uşă. Ferestrele erau închise şi jaluzelele trase. Proprietarul mi-a spus că Naoko