am sorbit o înghiţitură de cafea. Se răcise. Prin fereastra cafenelei se vedea ploaia măruntă şi cerul era acoperit de nori negri. Oamenii care treceau pasarela, cu umbrelele deschise, păreau la fel de posomorâţi ca vremea.

  — Daţi-mi mâna, vă rog.

  Am pus mâna dreaptă pe masă, crezând că o să-mi citească în palmă. Nici vorbă de aşa ceva. Malta Kano şi-a aşezat şi ea palma peste a mea. Apoi a închis ochii şi a rămas nemişcată o vreme, de parcă îşi dojenea în gând iubitul necredincios. A venit chelneriţa şi mi-a umplut ceaşca de cafea, neluând în seamă poziţia mâinilor noastre. Am observat că cei de la mesele apropiate se uitau la noi cu coada ochiului şi mă rugam în sinea mea să nu fie nici o cunoştinţă în cafenea.

  — Încercaţi să vă amintiţi un lucru, un singur lucru pe care l-aţi remarcat înainte de a veni aici, spuse Malta Kano.

  — Numai unul?

  — Da.

  Primul lucru care mi-a venit în minte a fost o rochie scurtă, înflorată, pe care am văzut-o în cutia cu îmbrăcăminte a lui Kumiko. Oare de ce mă obseda acum tocmai rochia aceea? Habar n-aveam.

  Am rămas cu palmele împreunate vreo cinci minute. Mi se părea că nu se mai termină… Nu pentru faptul că se uita lumea la noi, cât mai ales pentru că atingerea palmei ei îmi dădea o senzaţie foarte stranie. Mâna Maltei era foarte mică, dar nici prea caldă, nici prea rece. N-am simţit-o nici ca pe mâna caldă a unei iubite, dar nici ca pe cea a unui doctor. Efectul palmei ei era identic cu cel al privirii: aveam senzaţia că mă uit într-o casă goală – fără mobilă, fără perdele, fără covoare. Un recipient gol şi-atât. În cele din urmă, Malta Kano şi-a retras mâna, a oftat adânc de câteva ori şi a dat din cap.

  — Domnule Okada, am impresia că vă aflaţi într-o perioadă a vieţii dumneavoastră în care se vor întâmpla diverse lucruri. Este un punct de cotitură. Dispariţia pisicii e doar începutul.

  — Adică lucruri bune sau rele?

  Şi-a lăsat puţin capul într-o parte, căzând pe gânduri.

  — Şi bune, şi rele… Lucruri rele care la început par bune, şi lucruri bune care iniţial par rele.

  — Păi, ce-mi spuneţi dumneavoastră acum reprezintă generalităţi, îmi puteţi da şi o informaţie mai concretă?

  — E normal să vi se pară generalităţi, dar despre esenţa lucrurilor nu se pot spune decât lucruri generale, domnule Okada. Vă rog să mă înţelegeţi. Eu nu sunt nici ghicitoare, nici profet. Ca să vă spun sincer, cei ca mine nu fac decât asemenea afirmaţii vagi. Ştiu că lucrurile concrete se impun atenţiei, dar ele sunt de cele mai multe ori doar nişte fleacuri… Nişte nimicuri fără valoare, aş putea spune. Cu cât privim mai departe, mai în zare, cu atât lucrurile devin mai generale.

  Am dat din cap, fără să înţeleg o iotă din ce-mi spunea.

  — Îmi permiteţi să vă mai telefonez? Întrebă Malta Kano

  — Da. '

  A fost primul cuvânt care mi-a venit pe limbă, însă adevărul adevărat era că nu aveam chef de telefoanele nimănui.

  Şi-a luat cu un gest rapid pălăria şi geanta care se ascundea sub ea şi s-a ridicat. Eu am rămas ţintuit locului, neştiind cum să reacţionez.

  — Aş avea, totuşi, o mică informaţie pentru dumneavoastră, zise ea după ce-şi puse pălăria. Se uita la mine de sus. O să vă găsiţi cravata cu picăţele, dar nu în casă.

  Turnuri înalte şi fântâni adânci sau Departe de Nomonhan.

  Când am ajuns acasă, am găsit-o pe Kumiko bine dispusă. Din cauza întâlnirii cu Malta Kano, m-am întors puţin înainte de ora şase, aşa că n-am avut timp să pregătesc cina. Am scos câte ceva din congelator şi am încropit o masă frugală, în timp ce am băut câte o bere, Kumiko mi-a povestit ce s-a mai întâmplat pe la birou – lucru pe care-l făcea când era bine dispusă – cu cine s-a mai întâlnit, care dintre colegi era bun profesionist, care nu, şi tot felul de fleacuri.

  M-am prefăcut că o ascult cu atenţie, participând la discuţie prin aprobări repetate, deşi n-am auzit, practic, nici jumătate din câte mi-a spus. Nu pentru că nu mă interesa ce-mi povestea, dar îmi plăcea mai mult să-i admir entuziasmul cu care o făcea. „Asta înseamnă cămin”, îmi ziceam eu. Fiecare cu treburile lui. Datoria ei este să meargă la serviciu şi să-mi povestească ce a mai făcut, a mea e să pregătesc cina şi să o ascult. De fapt, a fost alegerea mea. Cămin avusesem şi în copilărie, dar pe acela nu mi-l alesesem eu. Mă născusem în mijlocul lui şi trebuia să mă supun rigorilor sale, vrând-nevrând. Acum trăiam: într-unul pe care mi l-am ales cu bună ştiinţă. Chiar dacă nu era perfect, am decis să accept lucrurile aşa cum erau, cu toatei problemele inerente, pentru că problemele care apăreau făceau] parte din mine şi se cădea să le înţeleg astfel.

  — Cum e cu motanul? Mă întrebă Kumiko.

  I-am povestit pe scurt cum a decurs întâlnirea cu Malt Kano la hotelul Shinagawa. I-am spus despre cravata cu picatei pe care n-am găsit-o în dulap nici în ruptul capului şi de fapt că Malta Kano m-a reperat şi fărăea, cu toată aglomeraţia di: cafenea. I-am descris-o şi i-am relatat discuţia cu ea. Pe Kumiko a amuzat-o mult povestea cu pălăria roşie din scai, dar a cam dezamăgit-o faptul că n-a ştiut să ne spună concret pe unde umblă pisica.

  — Deci, nici ea nu ştie ce-i cu pisica noastră? Întrebă Kumiko i parată. Singurul lucru pe care ţi l-a putut spune este că nu prin preajma casei? Ciudat!

  — Cam aşa ceva. Am decis să nu-i pomenesc nimic despre ilocarea fluxului” şi nici despre faptul că acesta ar putea avea vreo legătură cu dispariţia pisicii –