plecarea din Auditoriu, altfel decât restul. Ţinând dosarul pe care i-l dăduse femeia, îşi croi drum prin mulţime, în căutarea unităţii familiale şi-a lui Asher. Oamenii i se dădură la o parte din cale. Îl priviră. Lui Jonas i se păru că aude şoapte.

— Ash! strigă el, zărindu-şi prietenul lângă şirurile de biciclete. Te-ntorci cu mine?

— Sigur.

Îi adresă zâmbetul lui obişnuit – prietenos şi familiar. Dar Jonas simţi că prietenul lui avusese o clipă de şovăială, de nesiguranţă.

— Felicitări, zise Asher.

— Şi ţie, răspunse Jonas. A fost mai mare râsul când ne-a povestit Vârstnica-Şefă de nuga şi de nuia. Aproape c-ai primit mai multe-aplauze decât toţi ceilalţi.

Ceilalţi proaspeţi Doişpeari se strânseră în apropiere, aşezându-şi dosarele în cutiile fixate în partea din spate a bicicletelor. În seara aceasta, fiecare în locuinţa lui, aveau să studieze instrucţiunile pentru începerea pregătirii. De ani buni, seară de seară, copiii memoraseră lecţiile pentru şcoală, căscând adeseori de plictiseală. În seara asta, nerăbdători din fire, aveau să înceapă să ţină minte regulile Însărcinărilor pe care le primiseră pentru viaţa adultă.

— Felicitări, Asher! strigă cineva.

Urmă aceeaşi şovăială.

— Şi ţie, Jonas!

Asher şi Jonas răspunseră felicitându-şi şi ei colegii de grupă. Jonas îşi văzu părinţii uitându-se la el din locul unde-i aşteptau propriile biciclete. Lily fusese deja legată de scaunul ei.

Jonas făcu semn cu mâna. Părinţii îi răspunseră zâmbind, dar băiatul observă că Lily îl privea solemn, cu degetul mare în gură.

Pedală direct la locuinţă, schimbând doar glumiţe şi remarci fără importanţă cu Asher.

— Ne vedem de dimineaţă, domnule Director pentru Recreaţii! strigă el, descălecând la intrare, în timp ce Asher îşi continua drumul.

— Da, ne vedem! răspunse el.

Şi de data asta, pentru o clipă lucrurile nu mai arătară la fel, nu mai arătară cum fuseseră întotdeauna în decursul prieteniei lor îndelungate. Dar poate că Jonas îşi închipuise şi-atâta tot. Lucrurile nu puteau să se schimbe când venea vorba de Asher.

La masa de seară se vorbi mai puţin ca de obicei. Lily trăncăni despre planurile pe care şi le făcuse pentru orele de voluntariat; avea să înceapă la Centrul de Creştere, spuse ea, dat fiind că era deja specialistă în hrănirea lui Gabriel.

— Ştiu, adăugă ea când tatăl ei îi aruncă o privire prevenitoare, n-o să-i rostesc numele. Ştiu că n-am voie să aflu cum îl cheamă. Abia aştept să vină mâine, încheie ea fericită.

Jonas oftă stingher.

— Eu nu, bombăni el.

— Ai fost extrem de preţuit, spuse mama lui. Tata şi cu mine suntem foarte mândri.

— E cea mai importantă slujbă din comunitate, zise Tata.

— Dar ieri seară ai spus că stabilirea Însărcinărilor e cea mai importantă!

Mama dădu din cap.

— Asta-i altceva. Nu-i o slujbă propriu-zisă. Nu m-am gândit, nu m-am aşteptat deloc…

Se opri şi apoi continuă.

— Există un singur Primitor.

— Dar Vârstnica-Şefă a zis c-au mai ales o dată şi-au dat greş. Ce-a vrut să spună?

Ambii părinţi ezitară. În cele din urmă, tatăl lui Jonas îi vorbi despre ultima selecţie.

— A fost cam la fel ca astăzi, Jonas – acelaşi suspans, din cauză că unul dintre Unşpeari fusese sărit de la distribuirea Însărcinărilor. Pe urmă anunţul, după ce-au ales persoana…

Jonas îl întrerupse.

— Cum îl chema?

— O, nu îl, răspunse mama lui. Era de sex femeiesc. Dar nu avem voie să-i mai rostim numele sau să-l mai folosim vreodată pentru un noucopil.

Jonas fu şocat. Un nume De Nerostit însemna treapta de pe urmă a ruşinii.

— Ce s-a-ntâmplat cu ea? întrebă el neliniştit.

Dar pe chipurile părinţilor lui nu se citi nimic.

— Nu ştim, spuse tatăl lui stânjenit. N-am mai văzut-o. Tăcerea învălui camera. Băiatul şi părinţii se uitară unul la celălalt. Într-un târziu, mama lui spuse, ridicându-se de la masă:

— Ai fost extrem de preţuit, Jonas. Extrem de preţuit.

 

Singur în dormitor, gata de culcare, Jonas îşi deschise în sfârşit dosarul. Observase că o parte din ceilalţi Doişpeari primiseră dosare pline cu pagini tipărite. Şi-l imagină pe Benjamin, pasionatul de ştiinţă al grupei, apucându-se să citească încântat paginile cu reguli şi instrucţiuni. Şi-o închipui pe Fiona cu zâmbetul ei blând, în timp ce se apleca asupra listei de îndatoriri şi metode pe care trebuia să le deprindă în zilele următoare.

Însă dosarul lui era, în mod surprinzător, aproape gol. Înăuntru se găsea o singură pagină tipărită. Jonas o citi de două ori.

 

JONAS

PRIMITOR AL MEMORIEI

 

1. Imediat după sfârşitul orelor de şcoală, du-te în fiecare zi la intrarea în Anexa din spatele Casei Bătrânilor şi prezintă-te la lucrătorul de acolo.

2. Imediat după sfârşitul Orelor de Pregătire, du-te în fiecare zi la locuinţa ta.

3. Din acest moment, eşti scutit de regulile cu privire la proasta creştere. Poţi să pui orice întrebare oricărui cetăţean şi vei primi răspuns.

4. Nu vorbi despre pregătire cu niciun alt membru al comunităţii, nici măcar cu părinţii şi cu Vârstnicii.

5. Din acest moment, ţi se interzice să-ţi povesteşti visele.

6. Cu excepţia bolilor sau a accidentărilor fără legătură cu pregătirea, nu solicita niciun medicament.

7. Nu ţi se permite să depui cerere de eliberare din funcţie.

8. Poţi să minţi.

 

Jonas fu uimit. Ce avea să se-ntâmple cu prieteniile lui? Cu orele în care bătea mingea fără grijă sau mergea cu bicicleta de-a lungul râului? Fuseseră vremuri fericite şi pline de viaţă pentru el. Oare acum aveau să-i fie răpite pe de-a-ntregul? Simplele instrucţiuni logistice – unde să se ducă şi cum – erau de aşteptat. Fiecărui Doişpear trebuia să i se spună, bineînţeles, unde, cum şi când să se prezinte pentru pregătire. Dar îl neliniştea puţin faptul că în orarul lui nu păreau să existe recreaţii.

Scutirea de regula împotriva proastei creşteri îl uimi. Cu toate acestea, după ce-o mai citi o dată, îşi dădu seama că asta nu-l obliga să fie prost crescut; pur şi simplu i se permitea şi această opţiune. Jonas era sigur că nu avea să profite niciodată de ea. Era atât de obişnuit să fie politicos în comunitate, încât ideea de a-i pune unui alt cetăţean o întrebare intimă sau de a-i atrage atenţia asupra unei stângăcii era neliniştitoare.

Interdicţia de a-şi povesti visele nu avea să fie o problemă reală, îşi zise el. Visa atât de rar, încât oricum nu-i venea uşor să vorbească, şi-i părea bine că nu mai trebuia s-o facă. Totuşi, se întrebă repede cum avea să rezolve problema la masa de