dimineaţă. Admiţând că ar fi visat, trebuia oare să declare unităţii familiale, cum o făcuse adeseori, că nu visase? Asta ar fi fost o minciună. Ce-i drept, ultima regulă spunea că… mă rog, încă nu era pregătit să se gândească la ultima regulă.

Restricţia la medicamente îl nelinişti. Medicamentele erau întotdeauna disponibile pentru cetăţeni – inclusiv pentru copii, prin intermediul părinţilor. Când îşi prinsese degetul în uşă, îşi anunţase repede mama, vorbind cu o voce întretăiată la microfon; ea procurase în grabă nişte calmante care-i fuseseră aduse prompt lui Jonas la domiciliu. Aproape pe loc, durerea cumplită de la mână i se transformase în pulsaţia care era, acum, singurul lucru pe care şi-l amintea din întreaga tărăşenie.

Recitind regula numărul şase, îşi dădu seama că un deget strivit intra în categoria „fără legătură cu pregătirea“. Prin urmare, dacă i se mai întâmpla vreodată – deşi Jonas era sigur că nu avea să i se mai întâmple; după accident, fusese cu mare băgare de seamă pe lângă uşile grele! –, încă putea să beneficieze de medicamente.

Şi pastila pe care-o lua acum, în fiecare dimineaţă, era tot fără legătură cu pregătirea. Prin urmare, avea s-o primească şi de-acum încolo.

Dar îşi aminti fără plăcere ce spusese Vârstnica-Şefă despre durerea care avea să vină odată cu pregătirea. O caracterizase ca fiind „de nedescris“.

Jonas înghiţi în sec, străduindu-se fără succes să-şi imagineze cum era durerea aceea, fără niciun fel de medicamente. Dar era peste puterea lui de înţelegere.

Nu avu absolut nicio reacţie la regula numărul şapte. Nu-i trecuse niciodată prin minte, indiferent de împrejurări, gândul de-a depune o cerere pentru eliberarea din funcţie.

Într-un târziu, îşi luă inima-n dinţi ca să mai citească o dată ultima regulă. Fusese învăţat din fragedă pruncie, încă de la primele cuvinte însuşite, să nu mintă. Făcea parte din deprinderea exprimării corecte. Odată, pe când era Pătrar, spusese, chiar înaintea mesei de prânz, „Mor de foame“.

Fusese luat deoparte imediat pentru o lecţie scurtă de exprimare corectă. I se demonstrase că nu murea de foame, ci îi era foame. Nimeni din comunitate nu murea de foame – n-o făcuse şi nici nu avea s-o facă vreodată. Folosirea expresiei „a muri de foame“ era o minciună. O minciună neintenţionată, bineînţeles. Dar motivul pentru care copiii învăţau să se exprime corect era evitarea minciunilor neintenţionate. Înţelesese cum stăteau lucrurile? fusese întrebat Jonas. Da, desigur.

Din câte-şi aducea aminte, nu fusese niciodată tentat să mintă. Asher nu minţea. Lily nu minţea. Părinţii lui nu minţeau. Nimeni n-o făcea. Asta dacă nu cumva…

Acum Jonas nutri un gând pe care nu-l mai avusese până atunci. Iar acest gând nou era înfricoşător. Dacă ceilalţi – adulţii – găsiseră şi ei în instrucţiuni, când deveniseră Doişpeari, aceeaşi frază teribilă?

Dacă li se indicase tuturor: Poţi să minţi?

Gândurile i se învârtejiră în minte. Acum, din moment ce avea voie să pună întrebări extrem de grosolane – şi dat fiind că i se promiseseră răspunsuri –, putea, teoretic (deşi i se părea aproape de neimaginat), să întrebe pe cineva, pe un adult, poate chiar pe tatăl lui: „Tu minţi?“

Însă n-avea cum să-şi dea seama dacă răspunsul pe care urma să-l primească era adevărat.

 

 

CAPITOLUL 10

 

— Eu intru aici, Jonas, îi spuse Fiona, odată ajunşi la uşa din faţă a Casei Bătrânilor, după ce-şi parcaseră bicicletele în zona special amenajată. Nu ştiu de ce sunt agitată, mărturisi ea. Doar am mai fost aici de-atâtea ori.

Îşi învârti dosarul în mâini.

— Păi, acum totul e altfel, îi aminti Jonas.

— Chiar şi ecusoanele de pe biciclete, râse Fiona.

În timpul nopţii, ecusonul fiecărui nou Doişpear fusese scos de angajaţii de la Întreţinere şi înlocuit cu unul specific cetăţenilor-în-pregătire.

— Nu vreau să-ntârzii, spuse Fiona în grabă şi-o luă în sus pe trepte. Dacă terminăm în acelaşi timp, ne-ntoarcem amândoi acasă cu bicicletele.

Jonas dădu din cap, îi făcu semn cu mâna şi ocoli clădirea în direcţia Anexei, o aripă mică, lipită de partea din spate. Nici el nu voia să întârzie la prima zi de pregătire.

Anexa era absolut obişnuită, cu o uşă fără nimic special. Jonas întinse mâna spre clanţa grea, după care observă o sonerie în perete. Aşa că preferă să apese pe buton.

— Da? se auzi o voce din microfonul minuscul de deasupra soneriei.

— Ăăă… sunt eu, Jonas. Sunt noul… mă rog…

— Intră.

Un declic dădu de veste că uşa fusese descuiată.

Holul era foarte mic şi mobilat doar cu un birouaş la care o angajată se ocupa de nişte hârtii. Femeia îşi ridică privirea la intrarea lui Jonas; apoi, spre mirarea lui, se ridică în picioare. Gestul în sine nu era ieşit din comun, însă până în ziua aceea nimeni nu se mai ridicase automat la intrarea lui Jonas.

— Bine-ai venit, Primitor al Memoriei, zise ea respectuos.

— A, te rog, răspunse el stânjenit. Spune-mi Jonas.

Femeia zâmbi, apăsă pe un buton, iar Jonas auzi un nou declic, care descuie uşa din stânga.

— Poţi să intri chiar acum, îi zise ea.

Pe urmă păru să-i observe stinghereala şi să-i înţeleagă originea. Nicio uşă din comunitate nu stătea vreodată încuiată. Cel puţin nu din câte ştia Jonas, oricum.

— Încuietorile sunt doar ca să-i asigure linişte Primitorului, fiindcă trebuie să se concentreze, îi explică ea. Ar fi greu dac-ar da cetăţenii buzna căutând Secţia de Reparat Biciclete sau mai ştiu eu ce.

Jonas râse şi se destinse cât de cât. Femeia părea foarte prietenoasă, şi era adevărat – de fapt, toată comunitatea glumea pe tema asta – că Secţia de Reparat Biciclete, un birou mic, fără importanţă, se muta atât de des, încât nimeni nu-i ştia adresa.

— Nu avem nimic periculos aici, îi spuse femeia. Dar, adăugă ea, uitându-se la ceasul de perete, nu-i place s-aştepte.

Jonas se grăbi să treacă de uşă şi se trezi într-o cameră de zi mobilată confortabil. Semăna destul de bine cu locuinţa propriei unităţi familiale. Mobilierul era acelaşi în toată comunitatea: practic, solid, cu un rost bine definit pentru fiecare piesă. Patul pentru dormit. Masa pentru mâncat. Biroul pentru studiu.

Toate piesele cuvenite se găseau şi în această încăpere spaţioasă, deşi fiecare era uşor diferită de cea din