viitorul lui. Că neamul luptă şi vorbeşte prin noi, că mulţimea vrăjmaşă, oricât de mare, în faţa acestei entităţi istorice, nu-i decât un pumn de fărâmituri omeneşti pe care le vom împrăştia şi le vom învinge.

  Pentru aceasta au căzut cu toţii, în frunte cu necugetatele senate universitare, care crezând că luptă cu noi, o mână de tineri nebuni, luptau în realitate cu propriul lor neam.

  Există o lege a firii, care aşează pe fiecare la locul său; răzvrătiţii în contra firii, de la Lucifer şi până azi, toţi răzvrătiţii aceştia, de multe ori foarte inteligenţi, dar totdeauna lipsiţi de înţelepciune, au căzut străfulgeraţi.

  În cadrul acestei legi a firii, acestei înţelepte aşezări, oricine poate lupta, are dreptul, are datoria să lupte pentru mai bine. În afară, în contra, peste această aşezare nimeni nu poate activa nepedepsit şi neînfrânt.

  Globula de sânge trebuie să rămână în cadrul şi în slujba organismului omenesc.

  O răzvrătire ar fi când nu s-ar ridica în contra organismului, ci mai puţin: când ar sta în propria ei slujbă, când nu s-ar satisface decât pe ea însăşi, când n-ar avea altă menire şi alt ideal în afară de ea, când ar deveni propriul ei Dumnezeu.

  Individul în cadrul şi în slujba neamului său.

  Neamul în cadrul şi în slujba lui Dumnezeu şi a legilor Dumnezeirii.

  Cine va înţelege aceste lucruri va învinge, chiar de va fi şi singur. Cine nu va înţelege, va cădea învins. Sub imperiul acestor gânduri îmi terminam cel de-al treilea an universitar.

  Din punctul de vedere al organizării ne statornicisem pe ideea de şef şi de disciplină. Democraţia era înlăturată, nu din calcule şi nici din convingerea născută pe cale de teorie.

  Antidemocraţia noi o trăisem din primul moment. Eu am condus mereu. O singură dată în trei ani am fost ales: preşedinte la Societatea Studenţilor în Drept. Tot restul timpului nu ma-u ales pe mine şef luptătorii, ci eu mi i-am ales.

  Niciodată n-am avut comitete şi n-am pus la vot propuneri. Totdeauna însă, când am simţit nevoia, m-am sfătuit cu toţi, dar pe a mea răspundere, am luat singur hotărârea. De aceea, grupul nostru mic era întotdeauna o unitate nezdruncinată. Tabere cu păreri împărţite, majorităţi şi minorităţi, ciocnindu-se între ele pe chestiuni de acţiune sau de teorie, n-au existat.

  Le toţi ceilalţi era exact contrariu. De aceea au şi căzut învinşi.

  O mare credinţă, ca o flacără care ardea necontenit în inimile noastre, luminându-ne calea, o mare şi neuitată iubire între noi, o mare disciplină, o deciziune în timpul luptei şi o cumpănită pregătire a plenului de luptă; acestea, binecuvântarea Patriei şi a lui Dumnezeu, ne-au asigurat biruinţele în cei trei ani.

  VARA ANULUI 1922

  Vara anului 1922 n-a trecut în linişte. Pe scena teatrelor naţionale româneşti sau comunale din oraşele moldovene încep să se joace în idiş piese jidăneşti de către trupa Kanapof. Tineretul nostru a considerat aceasta ca o primejdie, pentru că a văzut un început de înstrăinare a acestei instituţii menite să facă educaţie naţională şi morală poporului român. Expropriaţi în comerţ, expropriaţi în industrie, expropriaţi în bogăţiile solului şi subsolului românesc, expropriaţi în presă, ne vom vedea într-o bună zi expropriaţi şi de pe scena teatrelor naţionale. Teatrul, alături şi şcoală şi de biserică, poate înălţa o naţie decăzută, la conştiinţa drepturilor şi misiunii ei istorice. El poate pregăti şi înălţa la luptă dezrobitoare o naţie. De acum ni se va lua şi această redută. Teatrele noastre ridicate din truda şi banul românului vor sluji jidănimii pentru pregătirea şi întărirea forţelor ei în lupta contra noastră. Iar, pe de altă parte, de pe aceste scene româneşti, ne vor servi ca hrană sufletească nouă, românilor, tot ce va contribui la demoralizarea, la decăderea şi la nimicirea noastră naţională şi morală.

  Era de datoria altora, a guvernului, a oricărei autorităţi, a profesorilor, să ia atitudine în faţa acestui nou atac antiromânesc. Absenţă totală. Numai tineretul, riscând lovituri, acoperindu-se de nenumărate insulte şi negăsind nicăieri nici un sprijin, a reacţionat aşa cum a putut.

  Această luptă a fost continuată în toate oraşele: la Huşi, Vaslui, Bârlad, Botoşani, Paşcani etc., de grupul studenţilor ieşeni ajutaţi pretutindeni de elevii de liceu. Ei pătrundeau în sălile pline de jidani, aruncând peste artiştii satanei cu tot ce le cădea în mână şi alungându-i astfel de pe scena românească.

  Poate necivilizat, vor zice unii. Poate, zic şi eu. Da întrucât este civilizat ca o naţie străină să mă deposedeze rând pe rând de toate bunurile ţării mele? Întrucât este civilizat ca aceeaşi naţie să-mi otrăvească cultura şi să mi-o servească apoi pe scenă pentru a mă ucide?

  Întrucât au fost civilizate mijloacele întrebuinţate în Rusia de jidănime? Întrucât e civilizat să căsăpeşti milioane de oameni fără judecată? Întrucât e civilizat să dai foc bisericilor sau să le transformi în cabarete?

  Eu, în sărăcia şi după slabele mele puteri, mă apăr în contra atacului cum pot. Cu presa, dacă am. Cu autorităţile, dacă mai sunt româneşti. Cu cuvântul, dacă mă ascultă cineva. Cu forţa, dacă nu mai am cu ce şi dacă toţi tac. E laş şi nedemn acela care din vânzare sau din laşitate nu-şi apără ţara. Şi nu reacţionează în nici un fel.

  Oricum, era un protest această luptă, era singurul protest în mijlocul unei laşe şi îngrozitoare tăceri. A doua zi se întorceau camarazii, plini de lovituri şi de răni, căci nu era puţin lucru ca un grup de 15 tineri să intre într-un teatru cu 3-4000 de jidani. Şi mai ales se întorceau plini de ocară şi de batjocură din partea românilor noştri.

  De multe ori mă întreb: ce ne-a menţinut pe noi, un grup aşa de mic, în faţa atâtor lovituri, a atâtor ocări venite de pretutindeni în jurul nostru? N-am găsit nici un sprijin nicăieri. În această luptă cu toată lumea, singurul sprijin l-am găsit în noi. În credinţa noastră că suntem pe marea linie a istoriei