ÎN GERMANIA.

  În toamna anului 1922, m-am întors la Iaşi. Acolo am împărtăşit camarazilor un vechi gând al meu, de a mă duce în Germania, pentru a-mi continua studiile de Economie Politică şi în acelaşi timp a încerca să realizez cât de puţin gândul de a duce ideile şi credinţele noastre peste hotare. Noi ne dădeam bine seama, din studiile pe care le făcusem, că problema jidovească are un caracter internaţional şi că reacţiunea nu poate fi decât tot pe plan internaţional; că o rezolvare totală a acestei probleme nu se poate obţine decât printr-o acţiune a tuturor neamurilor creştine trezite la conştiinţe primejdiei jidăneşti.

  Nu aveam însă nici bani, nici haine. Camarazii mi-au procurat haine şi au împrumutat suma de 8.000 lei de la inginerul Grigore Beian, pe care urmau s-o plătească lunar, contribuind fiecare după puteri. Cu această sumă am plecat la Berlin, condus la gară de toţi acei de care mă despărţeam şi care rămâneau să lupte mai departe acasă.

  Ajuns la Berlin, mi-au fost de mare ajutor doi prieteni, studenţi şi ei, Bălan şi C. Zotta. M-am înscris la Universitate.

  În ziua înscrierii m-am îmbrăcat în costum naţional şi m-am prezentat la acea frumoasă solemnitate, când rectorul după un străvechi obicei, strânge mâna fiecărui nou înscris. Pe sălile Universităţii am fost obiectul curiozităţii generale din cauza costumului meu românesc.

  Pe cititorul acestor rânduri l-ar interesa cu deosebire două chestiuni din Germania de la 1922. O privire asupra situaţiei generale şi stadiul mişcărilor antisemite.

  Rănile lăsate de războiul care se terminase de curând şi de înfrângere, sângerau. Mizeria materială se întindea peste Berlin şi peste restul ţării, deopotrivă. În ultimul timp fusese ocupată şi Valea Ruhrului, un însemnat centru de bogăţie. Asistam la prăbuşirea vertiginoasă şi catastrofală a mărcii. Lipsă de pâine, lipsă de alimente, lipsă de lucru prin cartierele muncitoreşti. Sute de copii acostau lumea pe stradă, cerând ajutor. Căderea mărcii aruncă în aceeaşi mizerie şi aristocraţia germană. Oameni care avuseseră bani, în câteva zile nu mai aveau nimic. Cei cu pământuri şi imobile care şi le vânduseră atraşi de mirajul unui mare preţ, numai în câteva săptămâni rămâneau săraci. Capitalurile jidăneşti din ţară şi străinătate făceau afaceri colosale. Cu câteva sute de dolari, deţinătorii de valută forte deveneau proprietari ai unor imobile uriaşe de câte 50 de apartamente. Samsarii mişunau pe toate străzile, dând lovituri formidabile.

  Părtaşi ai acestei mari mizerii erau şi câţiva străini, printre care mă număram şi eu: fiindcă n-aveam nici un ban. Cei 8.000 de lei ai mei cu care venisem îi terminasem. Atunci a început foamea. Dar în mijlocul unei suferinţe generale, viaţa ta e mai uşoară. Fiind o fire care nu mă încovoi în faţa greutăţilor, nu m-am supus mizeriei, ci am încercat să lupt cu ea. Am studiat toate posibilităţile şi m-am hotărât să mă apuc de comerţ. Îmi trebuia un capital foarte mic, pentru ca să procur produse alimentare din provincie, pe care apoi să le aduc şi să le revând la Berlin la restaurante. Acest fapt m-a determinat să mă mut în ajunul sărbătorilor la Jena, unde viaţa era mai ieftină. M-a impresionat acolo, în mijlocul acestei mizerii în care se zbătea poporul german, spiritul de disciplină, puterea lui de muncă, simţul datoriei, corectitudinea, puterea de rezistenţă şi credinţa în zile mai bune. Era un popor sănătos şi vedeam că nu se va lăsa doborât la pământ şi că va învia cu puteri nebănuite de sub piatra tuturor greutăţilor care-l apăsau.

  Mişcarea antisemită. Existau în Germania mai multe organizaţii politice şi doctrinare antisemite, cu multe foi, cu manifeste, cu insigne, toate însă şubrede. Studenţimea de la Berlin şi cea de le Jena era împărţită în societăţi şi număra foarte puţini antisemiţi. Masa studenţească cunoştea vag problema. De o acţiune studenţească antisemită sau măcar de o orientare doctrinară similară celei de la Iaşi nu putea fi vorba. Am avut multe discuţii cu studenţii de la Berlin, în 1922, care desigur astăzi sunt hitlerişti şi mă mândresc să le fi fost eu profesorul în antisemitism, ducându-le acolo din adevărurile învăţate la Iaşi.

  De Adolf Hitler am auzit pentru prima dată pe la mijlocul lunii octombrie 1922. Mă dusesem în Nord-Berlin, la un muncitor care fabrica „zvastici” şi cu care legasem bune relaţiuni. Numele său era Strumpf şi locuia în Salzwedeler Strasse 3. Acesta mi-a spus: „se aude de o mişcare antisemită pornită la München de un tânăr pictor de 36 de ani, Hitler. Mi se pare că acesta este acela pe care îl aşteptăm noi, germanii”. Viziunea acestui muncitor s-a împlinit. Eu am rămas cu admiraţie pentru puterea lui de intuiţie datorită căreia el a putut desprinde cu antenele sufletului lui din zeci de oameni şi fără să-l cunoască, cu zece ani înainte, pe acela care va birui în 1932, unind sub o singură mare comandă întreg poporul german.

  Tot acolo la Berlin şi cam în acelaşi timp, am auzit vestea uriaşei izbucniri fasciste: marşul asupra Romei şi victoria lui Mussolini. M-am bucurat ca de victoria ţării mele. Există o legătură de simpatie între toţi aceia care, în diferite părţi ale pământului, îşi servesc neamul, după cum există o legătură de simpatie între toţi aceia care lucrează la nimicirea neamurilor.

  Mussolini, viteazul care călca balaurul în picioare, era din lumea noastră, de aceea toate capetele de balaur se năpusteau asupra lui jurându-i moarte. Pentru noi ceilalţi, el va fi un luceafăr luminos care ne va da speranţe; ne va fi dovada vie că hidra poate fi învinsă. O dovadă a posibilităţilor noastre de biruinţă.

  Dar Mussolini nu e antisemit. Degeaba vă bucuraţi, şoptea presa jidovească la urechile noastre.

  Nu e vorba de ce ne bucurăm noi; e vorba de ce vă supăraţi D-voastră de victoria lui, dacă nu e antisemit. Care e raţiunea atacurilor mondiale ale presei jidăneşti în contra lui?

  În Italia sunt