atâţi jidani câţi ceangăi în România pe Valea Siretului. O mişcare antisemită în Italia ar fi, ca şi cum noi românii, am porni o mişcare contra ceangăilor. Dar dacă Mussolini ar fi trăit în România, n-ar fi putut fi decât antisemit, pentru că fascism înseamnă, în primul rând, apărarea naţiei tale împotriva primejdiilor care o pândesc. Înseamnă desfiinţarea acelor primejdii şi deschidere de drum liber către viaţă şi mărire pentru naţiunea ta.

  În România, fascismul nu putea să însemne decât înlăturarea primejdiilor care ameninţă poporul român, adică înlăturarea primejdiei jidăneşti şi deschidere de drum liber către viaţa şi mărirea la care au dreptul să aspire românii.

  Iudaismul a ajuns la stăpânire în lume prin masonerie şi în Rusia prin comunism. Mussolini a distrus la el acasă aceste două capete iudaice, care ameninţau Italia cu moartea: comunismul şi masoneria. Acolo, iudaismul a fost desfiinţat prin ce a avut el. La noi, va trebui desfiinţat prin ce are: jidanii, comuniştii şi masonii. Aceste gânduri le opuneam noi, tinerii români, în general, încercărilor iudaice de a ne despărţi de bucuria biruinţei lui Mussolini.

  MIŞCAREA STUDENŢEASCĂ

  10 DECEMBRIE 1922

  Eram încă la Jena când, într-o bună zi, am fost surprins de vestea că întreaga studenţime română, de la toate universităţile, s-a ridicat la luptă. Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tinereţii româneşti a fost o izbucnire vulcanică pornită din adâncurile naţiei. Ea s-a manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care a luat poziţie ori de câte ori neamul s-a găsit în impas, pentru ca aproape concomitent să irumpă violent în toate celelalte centre universitare.

  Într-adevăr, la 3-4 decembrie, la Bucureşti, Iaşi, Cemăuţi, sunt mari manifestaţii de stradă. Întreaga studenţime română este în picioare, ca într-un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară, rasa aceasta, a pământului, ameninţată de atâtea ori în decursul veacurilor, îşi arunca tineretul în faţa primejdiei pentru a-şi salva fiinţa. Un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuţii pro şi contra, fără decizii luate în comitete, fără ca cel puţin cei din Cluj să se cunoască cu cei din Iaşi, Cemăuţi, Bucureşti. Un mare moment de iluminaţie colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopţi întunecoase, în care o tinerime întreagă îşi vede linia de viaţă a ei şi a neamului.

  Această linie trece luminoasă de-a lungul întregii noastre istorii naţionale şi continuă virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viaţă şi de onoare pe care va trebui să mergem şi noi şi strănepoţii noştri, dacă voim viaţă şi onoare pentru neamul nostru.

  Generaţiile se pot aşeza pe această linie, se pot apropia sau îndepărta de ea. Având putinţa deci, de a da pentru neam de la maximum de viaţă şi onoare, până la maximum de dezonoare şi ruşine.

  Câteodată pe această linie se ridică numai indivizi izolaţi părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului.

  Aici nu interesează majoritatea, fie ea de 99%, cu părerile ei.

  Nu părerile majorităţii determină această linie de viaţă a neamului. Ele, majorităţile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conştiinţă şi virtute sau de inconştienţă şi decădere.

  Neamul nostru n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii, car în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin „majorităţile” laşe şi „cuminţi”. Ei înving sau mor: indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur care, fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi cât de numeroase, se aşterne întunericul uitării şi al morţii. Aparţine istoriei naţionale nu acela care va trăi sau va învinge – cu sacrificarea liniei vieţii neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie.

  Ea este predeterminată în înţelepciunea lui Dumnezeu; ea a fost văzută în ziua de 10 decembrie, de studenţii români. Şi în aceasta stă valoarea zilei: o întreagă tinerime românească a văzut lumina.

  La 10 decembrie, delegaţi din toate centrele se adună la Bucureşti, îşi fixează în zece puncte ceea ce au crezut că formează esenţa mişcării lor şi se declară greva generală pentru toate universităţile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 decembrie mare prin valoarea formulării care s-a făcut atunci, după cât au putut delegaţii formula din esenţa adevărului care frământa sufletul întreg al studenţimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărârii. A hotărârii la acţiune, a declarării războiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute şi necunoscute, atâtea morminte! 10 decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acesta la un mare examen.

  Nici cei din Bucureşti şi nici eu care eram departe şi nici alţii, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc adânc în închisori sau dorm sub pământ, n-am crezut că ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii şi ne va aduce atâtea lovituri şi atâtea răni în lupte pentru apărarea ţării noastre.

  La Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Cemăuţi, izbucniri formidabile ale maselor studenţeşti, care, conduse de puterea lor de intuiţie, – accentuez: nu de conducători – se îndreaptă spre duşman. Ele vizează în primul rând presa jidănească: „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Mântuirea”, „Opinia”, „Lumea”, focare de infecţie morală, de otrăvire şi zăpăcire a românilor.

  Se îndreaptă pentru a le