pachetul şi rămase mut de uimire când găsi în el mapa de documente pe care o văzuse la Sir Winston. Acesta îi promisese că va avea ocazia să le vadă pe toate, şi acum le ţinea în mână. Le răsfoi un pic cu gândul să facă o trecere în revistă, urmând să hotărască ulterior în ce ordine să le citească. Şi-ar fi dorit, în acel moment, să le poată citi simultan, atât era de curios.

Privirea îi căzu însă pe un document, o scrisoare scrisă de mână pe pergament din piele de măgar, care semăna foarte mult cu suportul pe care era scris întreg Codex Gigas, Biblia Diavolului. Textul era în latină, iar Charles traducea direct în engleză pe măsură ce citea:

 

„Sfinţia ta şi iubiţii mei fraţi. Păcatele mele, pe care le recunosc şi care nu îmi fac deloc cinste, mă fac să mă căiesc acum şi să părăsesc această mănăstire, ca să rătăcesc prin lume, asemenea celui damnat pentru lipsa lui de credinţă. Mie nu mi-a lipsit niciodată credinţa şi ştiţi, aşa cum m-aţi cunoscut, că am fost întotdeauna un frate pios şi bun. Dar cum sunt om şi nu pot fi străin de cele omeneşti, am greşit. Înţeleg acum motivul pentru care am fost osândit la zidire. Această hotărâre nu aţi luat-o ca să mă pedepsiţi pe mine, ci pentru a arăta celorlalţi care, vai, ar putea cădea, şi ei, în păcatul acela groaznic al plăcerilor cărnii, ce li se poate întâmpla. Dacă vor face ca mine, ca mine vor păţi. Carnea mea e slabă şi voinţa n-a fost suficientă pentru a mă feri de ispitele diavolului”.

Charles înţelese că avea în faţă o scrisoare a călugărului de la mănăstirea benedictină Podlazice, căruia legenda îi atribuia Biblia Diavolului.

„Mort de frică – pentru că, deşi convins că la Judecata de Apoi voi fi ales între cei buni, iubesc încă şi acum, în mare măsură, viaţa asta pământească – am făcut o promisiune nesăbuită. V-am jurat în acea seară că, dacă mă lăsaţi în viaţă, voi scrie într-o singură noapte o carte cum nu a mai fost alta şi în care voi strânge toată înţelepciunea lumii, aşa cum a fost ea inspirată de Domnul Dumnezeul Nostru, de Fiul său, fie gloria Sa eternă, şi de Sfântul Duh. Rămas singur în chilia mea, m-am rugat mult în acea seară la Dumnezeu, la Maica Domnului şi la toţi îngerii să mă ajute. Nu am mâncat nimic şi am îngenuncheat în penitenţă. Mă dureau genunchii şi mi s-au uscat buzele rămase fără salivă de atâta rugăciune. Dar orele treceau netrebnic şi nimic nu se întâmpla. Când mi-a fost clar că nu eram vrednic de dragostea şi lumina Lui, am mai cedat o dată. M-am ridicat în picioare, m-am dezbrăcat gol şi am făcut lucruri de nefăcut, de care îmi e ruşine, şi de aceea plec, să nu mă mai vadă şi să nu mă mai recunoască nimeni, mai ales fraţii mei, cărora le-am înşelat pentru a doua oară încrederea. Am scuipat pe sfânta cruce şi am urinat în chilie, mi-am atins murdăria până m-a cuprins tremurul diavolesc al plăcerii şi aş fi făcut orice în acel moment. Am căutat zadarnic o pisică neagră ca să o sărut în parte spine dorsi, însă în zadar. În acea noapte urgisită până şi pisicile care, de obicei, îmi vizitau mica fereastră a chiliei m-au abandonat.”

Lui Charles i se păru absolut genial textul. Decise că merită un tratament special, mai ales că de când se întorsese nu pusese ţigara în gură. Scoase din sertarul biroului una dintre Cohibele acelea strâmbe pe care le iubea atât şi se reaşeză pe canapea.

„Aşa că, cedând încă o dată, cuprins de disperarea fără de sfârşit pe care numai perspectiva morţii imediate ţi-o poate da, l-am implorat pe diavol să vină el să mă ajute. Am făcut aceste rugăciuni, jurându-i că îi voi da orice ar putea vrea să ia de la mine, dar ce am eu în afara sufletului meu păcătos? Orice, numai să îmi salveze viaţa aceasta. N-a fost nevoie să îl invoc a doua oară, când în chilia mea s-a făcut un frig ca de iarnă, deşi eram în plină vară, şi am auzit un şchiopătat. Când am ridicat în sus privirea, Lucifer sub formă de umbră mi s-a arătat pe perete şi mi-a zis să iau şi să scriu că îmi dictează el. Dar nici după dictare nu aş fi putut să înfăptuiesc făgăduiala pe care am făcut-o. Mi-a spus că nu trebuie să mă îngrijesc eu de toate acestea. Şi că trebuie să ţin cont doar de două lucruri. Să fac un desen cu fiul său îmbrăcat cu straie de prinţ, însă nu cu manta şi sceptru cum poartă regii, ci cu cârpe cum poartă nou-născuţii ca să nu umple de mizerie, naturalia non sunt turpia,{62} prin întreaga casă. Şi, în plus, că trebuie să scriu o foaie întreagă şi pe o faţă, şi pe alta, cu ce mă învaţă el să scriu, dar că la această foaie nu trebuie să mă îndârjesc, ci să îmi las mâna să meargă, fiindcă va fi condusă de el şi eu sunt prea prost, nu numai să scriu aceea de la mine, însă să şi înţeleg ce am scris. L-am întrebat cum trebuie să încep şi mi-a răspuns că doar trebuie să încuviinţez şi să mă las sărutat pe gât. Am zis că da. Din acel moment, nu îmi mai amintesc nimic. Ştiu doar că, dimineaţa când m-am trezit, cartea pe care am făgăduit-o era făcută. Mi-e ruşine acum şi regret, şi ştiu că, poate, am pierdut dragostea Domnului nostru şi i-am atras mânia, dar regret cu regretul cel mai amarnic pe care îl poate avea un biet muritor. Şi de aceea plec să propovăduiesc numele Domnului în lume, să trăiesc din mila celor care vor vrea să mă asculte, şi să mă lepăd de Satana şi de Antichrist. Amin. Al vostru, frate întru Domnul, Herman.”

Lui Charles nu