îi veni să creadă că citise ceea ce citise. I se învârtea capul. Înţelese că cele două pagini la care se referea călugărul erau dintre paginile care lipseau din Codex Gigas despre care îi vorbise Christa. Îşi aminti că Ledvina îi spusese ceva despre Dracula care îi ordonase lui Gutenberg să le adauge la Biblia pe care i-o comandase. Se ridică şi se duse repede la Biblia care rămăsese la el. Răsfoi câteva pagini până dădu de o foaie, în întregime goală, îndoită şi pliată în mai multe părţi. Era mai lungă şi mai lată decât celelalte şi era făcută din cu totul alt fel de pergament. Părea piele de măgar. O deschise şi o măsură. Avea exact dimensiunile paginilor din Codex Gigas. O pipăi şi încercă să vadă dacă putea găsi un semn, cât de mic pe ea. Nimic.

Câteva minute mai târziu, Charles îşi deschise laptopul şi privea la pagina goală a următoarei lui cărţi. Era trecut doar titlul: „O istorie a binelui şi a răului, de-a lungul secolelor”.

 

Christa rămase singură în camera uriaşă a sediului Interpol de la Lyon. Erau în acea cameră peste patruzeci de birouri. Urmărea şi ea documentele şi, la sugestiile şefului său, care îi era şi tată, pregătea noile misiuni ce se conturau în urma seriilor nesfârşite de dezvăluiri datorate, în parte, şi familiei lor, întregului arbore genealogic de mai bine de cinci sute de ani încoace. Îşi aminti cum îl convinsese pe Ledvina în acea dimineaţă şi cum fusese nevoită să îi explice aproape tot ce ştia ca să îl convingă. De asemenea, cum îl ajutase să ajungă în siguranţă cu arma aceea imensă, cu gloanţe din argint, la Bologna.

Pe computerul Christei erau deschise unul peste altul o grămadă de documente care se suprapuneau şi se intercalau. Se ridică să îşi facă un ceai, iar când se întoarse văzu, de la distanţă, ceva ce i se păru ciudat. Printre documente se iveau pozele lui Charles şi ale lui Werner. Fiecare era sub mormane de documente, aşa că pozele erau tăiate. Lui Werner nu i se vedea partea dreaptă, iar fotografia lui Charles era tăiată de alte documente, exact pe partea care se vedea la Werner.

Se năpusti spre computer. Deschise photoshop-ul. Luă poza lui Werner şi o trase în program. Făcu la fel cu cea a lui Charles. Le tăie pe fiecare la jumătate şi încercă să le potrivească. Partea stângă a lui Werner şi cea dreaptă a lui Charles. Selectă culoarea părului lui Charles şi o făcu la fel pe cea a lui Werner. Împinse linia părului celui dintâi, astfel încât să fie aproximativ egală cu cea a celui de-al doilea. Apoi dezumflă un pic obrazul bucălat al lui Werner. Se uita şi nu îi venea să creadă. Avea o faţă perfect uniformă. Cele două jumătăţi de faţă se potriveau perfect: nasul, sprâncenele, forma oaselor. Oricine ar fi văzut acea poză n-ar fi putut spune niciodată că e compusă din doi indivizi diferiţi. Din contră, avea în faţă, în mod evident, fotografia unui singur om. Vru să spună ceva. Dar din gură nu îi ieşi nimic.

Nimic.

 

SFÂRŞIT

Postfaţă

Nici nu se stinseseră bine reacţiile criticii americane la ultima carte a lui Norman Manea, când am primit un nou manuscris pe care am fost rugată să îmi arunc ochii, pentru a decide dacă mă interesează să îl traduc pentru piaţa din SUA. După ce am citit primele pagini, mi-am dat seama că nu eram obişnuită defel cu genul acesta de roman care ţinteşte direct spre mainstream şi care îşi propune, nici mai mult, nici mai puţin, să ajungă un bestseller mondial. Bineînţeles, am zâmbit când l-am auzit pe autor descriindu-mi ambiţiile lui. Dar, conştientă că orice e cu putinţă, mi-am spus să îi dau o şansă.

Inutil să adaug că, pe măsură ce parcurgeam paginile, scepticismul meu se înmuia tot mai tare, pălea din ce în ce mai mult, până când a fost înlocuit treptat-treptat de un interes crescând, încântare şi entuziasm. Deja la pagina 100, cred, eram fascinată total şi prinsă atât de tare în mrejele povestirii, încât nu am mai putut să las cartea din mână. Fusesem cucerită total şi definitiv. Şi, bineînţeles, cu mult înainte de a o termina, eram decisă să accept propunerea autorului. Ceea ce am şi făcut.

Cum traducătorul, pentru a putea transpune un text în litera şi spiritul lui, are nevoie de o cunoaştere intimă şi în profunzime a textului asupra căruia lucrează, am încercat să pătrund cât mai multe dintre sensurile ascunse cu o infinită subtilitate între straturile atât de bogate în metatext ale cărţii. Pe măsură ce înaintăm şi descifrăm o enigmă, o alta se conturează imediat. Cum ritmul romanului nu te lasă să respiri, există un alt ritm, ocultat de această dată, ca să nu spun secret, al surprizelor narative, un joc savant şi inteligent al sensurilor ascunse, al revelaţiilor şi, de multe ori, al epifaniilor.

Descoperirea continuă a surprizelor şi a capcanelor aşezate în uriaşul puzzle construit de Igor Bergler poate fi asemănată cu operaţiunea prozaică de cojire a unei cepe. De fiecare dată când dai o foiţă la o parte, altele îi iau locul. La nesfârşit. Sau, ca să rămânem în lumea metaforelor literare, putem compara romanul de faţă cu un trandafir. Iar sensurile lui nenumărate, cu mulţimea de petale care ar putea fi o metaforă pentru tot atâtea sensuri ale romanului, care se îmbrăţişează unele pe celelalte, se ascund într-un joc continuu, între pudoare şi exibiţionism, între timiditate şi dorinţa de a fi dezvăluite şi înţelese.

Am făcut această trimitere evidentă la Numele trandafirului pentru că este clar că autorul este un admirator înfocat al semioticianului italian în integralitatea lui. Dar să nu anticipăm.

Am fost solicitată să scriu această postfaţă de către Editura Rao care, din câte înţeleg, a acceptat manuscrisul cu entuziasm, la numai câteva zile după ce i-a fost înmânat. Însă şi pentru că sunt de părere că modul în care este promovată cartea, absolut