serii. Uneori mă gândeam că eram fericit pentru simplul motiv că stăteam lângă Füsun. Alteori începeam prin a spune „să ne ducem într-o seară la Bosfor, să mâncăm“. Uneori eram năpădit de sentimentul că viaţa se afla în întregime acolo, la masa aceea, nicidecum în altă parte. Alteori ne angajam în dispute pe teme la care nu ne pricepeam deloc, pentru simplul motiv că subiectul respectiv fusese oarecum abordat la televizor mormintele regale pierdute din Argentina, gravitaţia pe Marte, intervalul de timp pe care-l poate petrece un om pe fundul apei fără a respira, motivele pentru care utilizarea motocicletei la Istanbul era periculoasă, felul în care se formaseră coşurile în rocă de la Urgüp. Uneori bătea un vânt aspru, care şuiera pe la ferestre şi care isca, totodată, un sunet straniu în hornuri. Alteori, Tarik Bey spunea, reamintindu-ne că în urmă cu cinci sute de ani, Fatih îşi trecuse corăbiile pe bulevardul Bogazkesen, aflat la cincizeci de metri de noi: „Omul avea, se pare, nouăsprezece ani când a realizat acest lucru.“ Uneori, la sfârşitul mesei, Füsun se ridica de la locul ei şi se ducea la colivia lui Lămâie, iar peste puţin timp mă duceam şi eu lângă ea. Alteori îmi spuneam „bine că am venit şi în seara asta!“. Uneori, Tarlk Bey o trimitea pe Füsun în camera lui de sus, ca să-i aducă ochelarii uitaţi acolo, ziarul sau vreun bilet de loterie, iar tanti Nesibe

striga de la masă ,,nu uita să stingi lumina !“. Alteori, tanti Nesibe ne spunea că ne-am fi putut duce la nunta unei rude îndepărtate, stabilite la Paris. Uneori, Tarik Bey ne spunea, autoritar, ,,tăceţi !“, după care ne arăta din ochi tavanul, aşa încât să ne ajungă la urechi cine ştie ce trosnet produs în casă, iar atunci auzeam cu toţii nişte pârâituri care veneau de la etaj şi despre care nu ne puteam dumiri, în prima clipă, dacă fuseseră stârnite de vreun şoarece ori de hoţi.

Alteori, tanti Nesibe îl întreba pe soţul ei ,,sonorul e potrivit cum trebuie, dragul meu ?“, pentru că, pe măsură ce înainta în vârstă, lui Tarik Bey îi slăbea auzul. Uneori, între noi se

aşterneau lungi tăceri. Alteori ningea, iar zăpada se aşternea pe pervazuri şi pe trotuare. Uneori cineva lansa artificii, aşa încât ne ridicam cu toţii de la masă şi contemplam culorile

de pe bolta cerului, atât cât ne îngăduia privirea, iar mai apoi adulmecam mirosul de praf de puşcă ce pătrundea pe ferestrele deschise. Alteori, tanti Nesibe întreba „să-ţi umplu paharul, Kemal Bey ?“. Uneori spuneam ,,ce-ar fi să ne uităm la pictura ta, Füsun ?“, şi se-ntâmpla să ne uităm, iar atunci îmi dădeam seama, în timp ce contemplam împreună tabloul pictat de ea, că eram fericit.

 

 

 

 

 

 

70

 

 

Vieţi frânte

 

 

 

         La o săptămână după ce ora de intrare-n vigoare a interdicţiei de circulaţie pe străzi a fost mutată la unsprezece, Feridun a venit acasă într-o seară cu o jumătate de oră înainte de instituirea acesteia. De multă vreme nu mai venea acasă seara, afirmând că dormea pe platou, sub pretextul filmului. Când a intrat, părea beat criţă şi, în mod limpede, era nefericit, copleşit de suferinţă. Văzându-ne la masă, a făcut un efort şi ne-a adresat câteva vorbe politicoase, dar

nu 1-au ţinut prea mult curelele. De cum a dat ochii cu Füsun, a urcat în camera lor de sus fără prea multă vorbă, ca un soldat care revine înfrânt dintr-o campanie istovitoare, ce a durat multă vreme. Füsun ar fi trebuit, la rândul ei, să se ridice imediat de la masă şi să urce la etaj, urmându-şi soţul, dar n-a făcut-o.

         Îmi aţintisem ochii în ochii ei şi urmăream cu mare băgare de seamă tot ceea ce făcea, iar ea era conştientă de faptul că o observam. Şi-a aprins o ţigară şi a fumat-o pe îndelete, de

parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. (Acum nu mai sufla fumul într-o parte, de parcă i-ar fi fost ruşine de Tarik Bey.) A stins apoi ţigara fără prea mare stăruinţă. Cât despre mine, eram

stăpânit de neputinţa de-a mă ridica şi pleca. Boala aceea, pe care o socoteam depăşită, revenise deodată în modul cel mai crunt cu putinţă.

         La ora unsprezece fără nouă minute, în timp ce-şi strecura între buze - cu gesturi uşor încetinite - o nouă ţigară Samsun, Füsun m-a privit în adâncul ochilor, scrutător. Ne-am spus,

într-o clipă, atât de multe lucruri din priviri, încât am avut sentimentul că vorbisem cu ea întreaga seară, ore în şir. Prin urmare, mâna mea s-a întins de la sine, iar eu i-am aprins țigara cu bricheta. Füsun m-a prins o clipă de mâna în care se afla bricheta, cu un gest pe care bărbaţii turci nu l-au văzut decât în filmele străine.

         Mi-am aprins şi eu o ţigară şi am fumat-o pe îndelete, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic neobişnuit. Simţeam, cu fiecare clipă care trecea, că se apropia treptat ora de instituire a interdicţiei de circulaţie pe străzi. Tanti Nesibe era conştientă de situaţia în care ne aflam, dar o speria gravitatea situaţiei, aşa încât nu scotea nici o vorbă. Cât despre Tarik Bey, acesta

intuia, desigur, că se petrecea ceva ciudat, dar nu reuşea să priceapă ce anume trebuia să pară că nu vedea. Am plecat la unsprezece şi zece. În seara aceea mi-am dat seama, cred, că urma să mă căsătoresc cu Füsun. Cum mă dumirisem că, în cele din urmă, avea să mă prefere pe mine, eram atât de fericit, încât uitasem că, circulând după intrarea în vigoare a restricţiei, îl puneam în pericol şi pe Çetin, nu doar pe mine. După ce mă lăsa în faţa locuinţei din Teşvikiye, Çetin Efendi ducea maşina într-un garaj aflat pe strada Poeta Nigar, la distanţă de un minut de noi, iar apoi se îndrepta, mergând pe străzi lăturalnice, departe de ochii lumii, spre casa sa, situată într-un vechi cartier de coşmelii. În noaptea aceea n-am putut să dorm de fericire, ca un copil.

         În seara în care a avut loc premiera Vieţilor frânte, la cinematograful Seraiul din Beyoglu, mă găseam cu familia Keskin în casa din