participăm la spectacolul de gală - Füsun, în calitate de soţie a regizorului, iar eu, de producător al filmului (deţineam mai mult de jumătate din Lămâia Film) -, dar nici unul

dintre noi nu se dusese. Füsun nici nu avea nevoie de scuze, pentru că era certată cu soţul ei. Feridun dăduse rareori pe acasă în timpul verii. În mod foarte probabil, trăia cu Papatya.

Trecea pe la locuinţa din Çukurcuma o dată la două săptămâni, ca să-şi ia câteva lucruri din camera lui – cămăşi şi cărţi. Eram la curent cu aceste vizite din aluziile, din aşa-zisele ,,scăpări“ ale lui tanti Nesibe, dar îmi era imposibil să abordez vreodată asemenea subiecte ,,oprite“, în ciuda faptului că eram foarte curios. Îmi dădeam seama, după privirile şi atitudinea ei, că Füsun le interzisese tuturor să discute aceste probleme de faţă cu mine. Am aflat însă de la tanti Nesibe că în timpul uneia dintre vizitele lui Feridun, între el şi Füsun izbucnise o ceartă.

         Presupuneam că, dacă aveam să mă duc la premieră, Füsun urma să afle acest lucru din ziare, aşa încât avea să se supere foarte tare şi, cu siguranţă, avea să mă pedepsească. Pe de altă parte, desigur că ar fi trebuit să mă duc, în calitate de producător al filmului. În ziua aceea, după masa de prânz, secretara mea, Zeynep Hanim, le-a telefonat, la cererea mea, celor de la Lămâia Film, şi le-a spus că nu aveam să pot pleca de acasă în ziua aceea, pentru că mama era foarte bolnavă.

         În seara cu pricina, la ora la care Vieţi frânte urma să le fie prezentat pentru prima oară cinefililor şi gazetarilor din Istanbul, ploua. I-am spus lui Çetin să mă ia de acasă, din Teşvikiye, şi să mă ducă la familia Keskin, dar să nu treacă prin Tophane, ci prin Taksim şi Galatasaray. Odată ajunşi în faţa cinematografului Seraiul din Beyoglu, am văzut, prin

geamurile ude ale maşinii, câteva persoane elegante, cu umbrele, care veniseră la premieră, precum şi vreo două-trei afişe şi anunţuri pompoase, realizate cu fonduri de la Lămâia Film, dar nimic din toate acestea nu aducea cu gala filmului în care îmi imaginam, cu ani în urmă, că urma să joace Füsun şi pe care o vedeam petrecându-se la acel cinematograf.

         La cina de la familia Keskin n-am discutat deloc acest subiect. Am mâncat, pufăind cu toţii din ţigări - Tarik Bey, tanti Nesibe, Füsun şi eu -, paste cu carne tocată, salată de castraveţi cu iaurt şi usturoi, salată de roşii, brânză şi îngheţată de la Ömer, pe care o adusesem eu din Nişantaşi, punând-o în congelator de cum intrasem în casă; ne-am

ridicat adeseori de la masă, uitându-ne pe fereastră la ploaia de afară şi la şuvoaiele de apă care se rostogoleau pe povârnişul Çukurcuma. M-am gândit de mai multe ori de-a lungul

serii s-o întreb pe Füsun cum mergea cu pictarea păsării, dar mi-am dat seama, după expresia severă de pe chipul ei şi după cum stătea de încruntată, că nu era momentul potrivit.

         În ciuda remarcilor ironice ori dispreţuitoare ale criticilor de film, Vieţi frânte a fost întâmpinat cu entuziasm de spectatorii de cinema, atât la Istanbul, cât şi în provincie, bătând

toate recordurile de casă. Ultimele secvenţe, în care Papatya îşi deplângea, în două cântece pline de-ndârjire şi tristeţe, moarta crudă, le făcea să plângă pe femei, mai ales în provincie; foarte multe persoane, tinere ori vârstnice, ieşeau, de altfel, din cinematografele igrasioase şi sufocante cu ochii umflaţi de plâns. Scena dinaintea ultimei secvenţe, în care Papatya îl ucidea pe bogătaşul fără suflet care o amăgise şi-o pângărise pe vremea când era aproape un copil, deşi acesta o implora din răsputeri să-l cruţe, trezea şi ea mare exaltare. Episodul respectiv era atât de zguduitor şi devenise, în scurtă vreme, atât de popular, încât Ekrem Bey, prietenul nostru de la Pelurul, care-l interpreta pe bogătaşul ce-o amăgise pe Papatya, lipsind-o de feciorie - mai juca şi roluri de preoţi bizantini şi de comitagii armeni -, nu mai ieşise

din casă o bucată de vreme, căci era sătul de cetăţenii care-l scuipau în faţă ori încercau să-l ia la palme. Filmul era apreciat şi pentru că readusese masele in sălile de cinematograf, după perioada de regres de dinaintea puciuluí, numită „anii de teroare“. Nu doar cinematografele prinseseră însă din nou viaţă, ci şi barul Pelurul; cineaştii, care constatau că filmul începea să ,,mişte“, treceau mereu pe la bar - un soi de piață, unde se-ntâlneau ofertele – şi-şi doreau, de-acum, să fie văzuţi zilnic. Intr-o seară ploioasă şi vântoasă de la sfârşitul lui octombrie, când am răspuns insistenţelor lui Feridun, ducându-mă la Pelurul cu două ore inainte de intrarea în vigoare a restricţiei de circulaţie pe străzi, am constatat că respectul cu care eram privit acolo sporise considerabil sau că, după cum se spunea pe vremea aceea, „eram pe val“. Reuşita comercială a Vieţilor frânte făcuse din mine un producător de succes - ba chiar inteligent şi viclean -, iar faptul acesta sporise considerabil numărul celor care se aşezau la masa mea şi doreau să-mi ţină companie, de la cameramani la actori vestiţí.

         Îmi amintesc că în seara aceea eram destul de confuz, atât din pricina complimentelor, a interesului care mi se arăta, cât şi a rachiului pe care-l băusem, şi că, la un moment dat, stăteam la aceeaşi masă cu Hayati Visul, cu Feridun, cu Papatya şi cu Tahir Tan. Ekrem Bey, care era cel puţin la fel de beat ca mine, glumea mitocăneşte cu Papatya, amintindu-i de scena violului, ale cărei fotografii erau reluate la nesfârşit prin ziare. Papatya îi spunea, râzând, că „treaba lui se terminase“ şi că ea nu-i lua niciodată in serios pe bărbaţii ,,săraci“. Tot Papatya l-a aţâţat, la un moment dat, pe Feridun să-l pună la punct şi să-i tragă o bătaie zdravănă unui critic ,,cu ifose“, care stătea la o masă alăturată şi care-şi bătuse joc de ea, afirmând că Vieţi frânte era ,,o melodramă vulgară“, dar, după o vreme, şi această idee a fost dată uitării.

         Ekrem Bey