ne-a povestit că, după film, primise şi mai multe oferte de roluri în reclame cu bancheri, lucru care-l nedumerea, pentru că actorii ce interpretau personaje negative nu reuşeau să-şi găsească, de obicei, de lucru în filmele publicitare. Bancherii, care acordau împrumuturi cu dobândă de două sute la sută, constituiau, pe vremea aceea, un subiect

inevitabil, la ordinea zilei. Deoarece apelau la reclame ample, atât în ziare, cât şi la televiziune, folosindu-se de chipurile cunoscute de la Yeşilçam, aceştia erau priviţi cu afecţiune de comunitatea cinematografică. Când erau abordate astfel de teme, clienţii fideli ai Pelurului, cu minţile mereu tulburi de băutură, se cufundau într-o linişte respectuoasă, căci vedeau în mine un om de afaceri modern, de succes (,,Un om de afaceri îndrăgostit de cultură este un om modern“, spusese Hayati Visul), şi, de cele mai multe ori, îmi cereau părerea.

După succesul de casă al Vieţilor frânte, ajunseseră la concluzia că eram o persoană cu vederi foarte înaintate, un „capitalist necruţător“, şi uitaseră că venisem la Pelurul, cu ani în urmă, pentru a face din Füsun o actriţă faimoasă, după cum uitaseră şi de ea. Când mă gândeam cât de repede o putuseră uita, dragostea pe care i-o purtam se reînsufleţea, îmi doream s-o văd cât mai curând, mă simţeam şi mai îndrăgostit de ea pentru că izbutise să rămână neprihănită, să nu se molipsească prea mult de lumea aceea mizeră, ruşinoasă şi cugetam încă o dată că făcusem foarte bine ţinând-o departe de asemenea indivizi malefici.

         Cântecele interpretate de Papatya în film beneficiau, de fapt, de vocea unei cântăreţe în vârstă, puţin cunoscute, prietenă cu mama Papatyei. Dat fiind succesul peliculei, Pupatya urma să înregistreze un disc, ínterpretând, de această dată, ea însăşi cântecele respective. In seara aceea am decis ca Lămâia Film să sprijine această iniţiativă şi să turneze, totodată, continuarea Vieţilor frânte. Realizarea celui de-al doilea film nu era atât decizia noastră, cât decizia cinematografelor şi a distribuitorilor din Anatolia. Se insista atât de mult să turnăm urmarea filmului, încât Feridun a spus că un răspuns negativ ar fi fost „împotriva naturii“ (un

alt clişeu verbal al acelor zile). Cât despre Papatya, aceasta murise la sfârşitul filmului fără să se fi bucurat de o viaţă fericită de familie, la fel ca toate fetele, bune ori rele, care-şi pierdeau fecioria. Am decis, pentru a rezolva acest aspect, că, de fapt, Papatya nu murise, că fusese doar rănită de gloanţe, dar că, mai apoi, se prefăcuse a fi moartă pentru a se ascunde de cei care-i voiau răul. Acţiunea celui de-al doilea film urma să înceapă la spital.

         La trei zile după aceea, Papatya a înştiinţat opinia publică, prin intermediul unui interviu publicat în ziarul Milliyet, că urma să înceapă lucrul la cel de-al doilea film. In gazete apărea zilnic câte-un articol pe această temă. În perioada în care începuse să ruleze filmul, ziarele sugeraseră că Papatya şi Tahir Tan ar fi trăit o poveste de dragoste autentică, tainică, dar subiectul acesta era acum perimat, iar Papatya nega existenţa unei astfel de relaţii. În perioada respectivă, Feridun mi-a spus la telefon că cei mai vestiţi actori voiau să joace cu Papatya şi că, în realitate, Tahir Tan se dovedea slab în comparaţie cu ea. Papatya începuse, de fapt, să afirme, în interviurile sale mai recente, că, dincolo de săruturi, nu cunoscuse experienţa vreunei relaţii serioase cu bărbaţii. Cea mai însemnată dintre amintirile ei, pe care nu izbutise

s-o dea uitării, era primul sărut - o dragoste de tinereţe -, care se petrecuse ĭntr-o zi de vară, într-o vie în care bâzâiau albinele. Din păcate, tânărul cu care se sărutase murise eroic, în Cipru, luptând cu grecii. După aceea, Papatya nu reuşise să se mai ataşeze de nici un bărbat; da, doar un alt locotenent ar fi putut-o face să-şi uite suferinţa din dragoste. Când Feridun i-a spus că, la drept vorbind, nu-i plăceau minciunile răspândite prin astfel de interviuri, Papatya a afirmat că făcea ceea ce făcea doar pentru a determina cenzura să aprobe noul film; Feridun nu încerca să-mi tăinuiască relaţia cu Papatya. Îl invidiam, în adâncul inimii, pentru felul lui de-a fi - era un om care nu se lua la harță cu viaţa şi, în general, cu nimeni, care se lăsa în voia evenimentelor şi era fericit, care izbutea să-şi păstreze întotdeauna candoarea şi părea mereu sincer.

         Primul disc al Papatyei, cu turaţia de 45”, intitulat Vieţi frânte, a apărut în prima săptămână a lunii ianuarie 1982 și s-a bucurat de o foarte bună primire, deşi nu la fel ca filmul. Pe zidurile clădirilor din oraş, văruite după puci, fuseseră lipite afişe de mână, iar în ziare apăruseră reclame, chiar dacă modeste, pe această temă. Cum comitetul de cenzură

(avea, de fapt, un nume mai nobil: Comisia de Supraveghere a Muzicii) din cadrul TRT-ului, unicul canal de televiziune din Turcia, aflat sub controlul statului, considerase că discul

era frivol, vocea Papatyei nu răsuna nici la radio, nici la televizor. Apariţia discului prilejuise o nouă serie de interviuri cu ea, iar luptele şi polemicile, pe jumătate reale, pe jumătate trucate care răzbăteau din aceste intervenții o făcuseră şi mai celebră. Papatya participa la dezbateri pe teme de genul „o tânără turcoaică modernă, cu convingeri kemaliste, ar trebui să se gândească mai întâi la soţul sau la munca ei ?“, dezvăluia, în timp ce se juca cu un ursuleț în faţa oglinzii din dormitor (îşi cumpărase o garnitură de mobilă care era pe jumătate în stil pop, pe jumătate în stil turcesc tradițional), că, din păcate, nu-l întâlnise încă pe bărbatul visurilor

ei şi sublinia, în timp ce făcea o plăcintă cu spanac în bucătărie, alături de mama ei, care juca rolul casnicei ordonate - şi în bucătăria familiei Keskin se găsea acelaşi tip de cratiţe emailate -, că era cu o femeie cu mult mai ordonată, mai integră şi mai fericită decât Lerzan, eroina rănită şi mânioasă din Vieţi frânte. („Fiecare dintre noi este o Lerzan!“, mai afirmase ea.) Feridun mi-a spus o dată, mândru, că Papatya era, de fapt, o adevărată profesionistă, că nu lua în