Au fost observați de îndată ce au început să se îndrepte spre pod. Mii de priviri prin televedere s-au așezat pe ei. Tot mai mulți oameni își orientau atenția spre ei pe măsură ce vestea se răspândea în fiecare cartier. Greutatea acesteia era ca aerul umed și cald dintr-o zi de vară, apăsându-i pe cei patru prieteni în timp ce înaintau. Nimic altceva nu se întâmpla în oraș, toată lumea urmărind evenimentele din Sampalok. Un baraj mare de huiduieli și insulte televorbite căzu peste ei. Edeard le blocă pe toate, încercând să se gândească ce să facă.

Un miracol de la Madona, asta a spus Finitan că ne trebuie. Și are dreptate. Dar Madona nu a făcut decât un singur miracol real aici, în oraș: biserica ei. Mă întreb… Asta ar fi mai îndrăzneț decât și-a închipuit Boyd.

Podul central peste Canalul Norilor de la High Moat era un arc mic de substanță a orașului, mărginit de stâlpi de smarald ascuțiți cu caneluri portocalii spiralând în afară. Acesta dădea într-o piațetă unde copacii-spalier înalți fructiferi crescuseră pe părțile laterale ale fiecărei clădiri, acoperind pereții arcuiți cu rânduri groase de flori. Aromele ușoare de piersici și prune erau acum copleșite de fumul acru ce pufăia din baricade. Atât strada Burfol, cât și aleea Jankal care duceau în inima Sampalokului erau blocate de mormane de mobilier cărora mulțimile îi dăduseră foc. În spatele lor, prăvăliile și atelierele fuseseră toate jefuite. Edeard și prietenii săi i-au văzut pe câțiva dintre cei ale căror nume se aflau pe lista de o sută deplasându-se în mulțimea încrezătoare, felicitând prieteni, mormăind instrucțiuni. Au văzut, de asemenea, numeroase pistoale purtate în mod deschis. În interiorul clădirilor, povestea era tristă. Negustorii și comercianții răniți își îngrijeau rănile, în timp ce familiile lor urmăreau carnavalul triumfalist de afară cu gânduri triste și o mare de furie reprimată.

Edeard își întinse gândurile spre Kristabel.

– Poți să simți toate astea? a întrebat el.

– Da, iubirea mea. Toată lumea din oraș se uită spre Sampalok acum. Nimeni nu poate să creadă că a fost adusă miliția. Tata se teme de ce-i mai rău, dar există atât de puține voci din cadrul Consiliului care vor îndrăzni să se opună primarului. Oh, Edeard, ce mizerie, și e vina mea.

– Nu.

– Ba da, a insistat ea. A fost ideea mea să-i grupezi pe toți în Sampalok, și uite cât de mulți oameni cumsecade au avut de suferit deja.

– A fost o idee bună, imaginează-ți acest lucru replicat în fiecare cartier. Asta e ceea ce s-ar fi întâmplat.

– Oare? Acum nu mai știu.

– Responsabilitatea este doar a mea. Kristabel, va trebui, probabil, să părăsesc orașul în curând. Asta dacă nu ajung în mina Trampello.

– Eu te voi însoți, știi asta. Oriunde te duci.

– Nu, draga mea, tu vei fi Stăpâna Haxpenului.

– Nu cred că vreau să fiu, nu și dacă va fi un Haxpen sub conducerea lui Owain cu politica lui pentru O Singură Națiune.

– Hai să nu luăm nicio decizie până mâine, în niciun caz cu spiritele încinse.

– Cum spui tu. Nu este nimic cu care să te pot ajuta? Te rog. Vreau să fiu acolo cu tine.

– Nu. Dar există o mulțime de oameni răniți deja. Au nevoie de medici.

– Mă voi ocupa eu de asta, voi vorbi cu Marele Maestru al Breslei Medicilor. Cel puțin el nu este aliatul lui Owain.

– Bine, atunci.

Aleea dădea în calea Canalul Norilor, puțin înainte de pod. Polițiștii stăteau de-o parte și de alta, uitându-se neputincioși cum regimentul de miliție mărșăluia peste el. Soldații soseau încă de la High Moat, formând în piață rânduri ordonate. Cu excepția unui pluton care se aliniase în patru rânduri în adâncime pe întreaga cale. Douăzeci și opt de pistoale îl vizau pe Edeard în timp ce se apropia.

– Aș vrea să vorbesc cu locotenentul, a spus el.

Rândul din față s-a despărțit pentru a-l lăsa pe locotenent să treacă. Era înalt, apropiindu-se de patruzeci de ani, cu părul blond ondulat sub chipiul negru. Fiecare buton de alamă strălucea puternic pe tunica sa verde cu safir. O sabie lungă era prinsă de centura albă.

Edeard își ținea mintea bine protejată, deși nu avea prea multe speranțe. Locotenentul era la fel ca oricare ofițer stupid din miliție, un aristocrat tânăr care se califica pentru funcție doar din pricina aroganței sale infinite. Ar fi dorit ca măcar o dată să fie unul cu o scânteie de inteligență și de independență.

– Mergătorule-Pe-Apă, zise ofițerul, înclinându-și capul. Sunt locotenentul Eustace. Eu sunt șeful aici și am ordine stricte de la colonelul meu să nu te las să treci.

Numele îi era oarecum familiar lui Edeard, dar nu era sigur că îl mai văzuse vreodată până atunci.

– Dacă ordinele dumitale sunt să oprești protestatarii, atunci pot face eu asta. Am făcut-o deja la Bazinul de Mijloc.

– Fapt care a agitat mulțimile în altă parte, a replicat locotenentul Eustace. Ești o amenințare, Mergătorule-Pe-Apă. Cu cât părăsești mai repede acest oraș, cu atât mai bine.

– Oamenii vor fi foarte grav răniți, a spus Edeard. Cu siguranță îți dai seama de asta. Nu pot permite ca această situație să escaladeze și miliția să tragă asupra mulțimii. Polițiștii sunt suficienți pentru a se ocupa de acest lucru.

– Grija ta bruscă pentru elementele criminale este emoționantă. Cine și-a petrecut ultimul an provocându-le?

– Te rog, lasă-mă să încerc. Ți-o cer ca de la bărbat la bărbat, ce ai de pierdut? Dacă îi liniștesc, colonelul te va lăuda pentru inițiativa dumitale. Dacă nu reușesc, atunci nu trebuie decât să execuți ordinul primit.

– De la bărbat la bărbat, nu-i așa?

Edeard dădu din cap. Era ceva în neregulă aici, fața locotenentului era complet lipsită de expresie.

– Avem o vorbă aici în Makkathran, a spus Eustace. Una pe care un băiat de la țară, probabil, nu o cunoaște. Nu te pișa