care transcende misterele care se întrezăresc la tot pasul, „o ghicitoare împachetată într-un mister, în interiorul unei enigme”, cum sună citatul din Churchill de la începutul romanului, cuprinde în ea întreaga complexitate a omenirii, în general, reprezentată, în cazul de faţă, de Vlad Ţepeş – Dracula şi a istoriei sale reale descoperite după 500 de ani, în condiţii misterioase. E însăşi enigma fiinţei omeneşti luată ca specie. Ying şi Yang, binele şi răul, faţa şi reversul. Ele nu pot exista una fără cealaltă, fiindcă puritatea absolută nu există, sau este doar o invenţie propagandistică. Pentru a înţelege complexitatea fiinţei omeneşti, în întreaga ei splendoare, trebuie să vezi lumea ca un tot – o înlănţuire de evenimente şi de cauzalităţi imposibil de descifrat până la capăt. Istoria adevărată e permanent dublată de interpretarea ei, adesea abuzivă şi nedreaptă, concluzia cărţii părând să fie imposibilitatea de a cunoaşte până la capăt adevărul, dar şi convingerea că în absenţa răului, binele nu mai are niciun sens. Modernitatea romanului e dată şi de acest permanent recurs la „principiul indeterminării” al lui Heisenberg. Mutatis mutandis – cu cât cunoşti cu mai mare exactitate o parte, cu atât mai puţin vei şti despre cealaltă. Şi invers. Astfel încât singura posibilitate de a afla adevărul rămâne asumarea disparată a tuturor părţilor care compun întregul, întrucât şi cea mai mică intruziune în ordinea lucrurilor, în intenţia de a le măsura, schimbă cu totul chiar lucrurile de măsurat. Astăzi, Vlad Ţepeş e Dracula şi Dracula e Vlad Ţepeş. Ele sunt două feţe inseparabile ale aceleiaşi monede. Atât că, pentru Igor Bergler, feţele sunt nesfârşite, ca în sălile cu oglinzi din bâlciurile de odinioară sau, ca să rămânem în zona citatului erudit, ca în celebra secvenţă cu oglinzile care îl multiplică la nesfârşit pe Charles Foster Kane, a lui Orson Welles (model şi el pentru un personaj al Bibliei pierdute, în răspăr).

Există riscul pentru cel care citeşte aceste cuvinte să creadă că Biblia pierdută e un fel de însăilare maniacală a unor citate şi referinţe culturale care ar putea omorî romanul. Nici vorbă. Cartea se citeşte uşor şi curge de la sine. Doar că oferă satisfacţii la fel de mari unor tipologii variate de cititor. Vor fi în egală măsură încântaţi cei care caută acţiune şi thriller, pasionaţii de conspiraţii sau de Dracula sau cititorii mai educaţi pentru care satisfacţiile sunt în alte zone ale textului. Deoarece aceste elemente sunt îmbinate de o manieră organică şi sunt atât de bine integrate în text, încât nu sar în ochi şi nu îl încurcă deloc pe cel care caută într-un roman o satisfacţie mai frivolă.

Şi în acest sens, romanul tinde spre totalitate. E ca şi cum un ceasornicar iscusit ar fi aşezat într-o carcasă toate elementele necesare pentru ca mecanismul să funcţioneze la perfecţie. O piesă în plus şi carcasa nu se mai poate închide, una în minus şi ceasul se opreşte sau o ia razna.

Nu mă pot abţine să dau încă două exemple. Prezenţa aproape permanentă a lui Kafka, pe care autorul îl vede, în tradiţia lui Milan Kundera, ca pe un mare scriitor comic şi nu ca pe creatorul de metafore stupide şi simplificatoare la care a fost redus de generaţii întregi de exegeţi rigizi şi bătuţi în cap, lipsiţi de talent şi de imaginaţie, dă şi ea seamă de intenţiile parodice ale textului. Umorul lui Igor Bergler e foarte special şi e prezent la tot pasul. De la poezia-cheie cu care se construieşte enigma, „Un rege zace-aici/degrabă/ucis cu doar un retevei/de-o babă/ când se căca-n covata ei”, presupusa poeziei a hughenotului Agrippa D’Aubigné, citată ca atare de Salvador Dali în Încornoraţii vârstnicei picturi moderne, şi până la acele pagini de o ironie muşcătoare la adresa structuralismului şi a schemelor automate, a gândirii care ne gândeşte, a limbii care ne vorbeşte, a mediilor moderne care se cheamă reţele de socializare, dar care sunt mai degrabă reţele de anihilare, umorul acesta special e prezent la tot pasul. Câteodată e cald şi blând, însă nu de puţine ori devine grotesc şi muşcător.

Personajul principal e în permanentă mişcare – şi aici o referinţă la un personaj dintr-un alt roman al lui Eco, Jacopo Belbo, care moare în Pendulul lui Foucault pentru că a încetat să se mişte, Universul fiind în continuă mişcare, referinţă clară la tradiţia iudaică. E un road novel în acest sens. De la Sighişoara la Praga, de la Praga la Londra, apoi la Washington şi înapoi în Europa, la Bologna. Pe măsură ce personajul străbate globul, stilul naraţiunii se schimbă pe nesimţite şi începe să semene tot mai mult cu stilul de scriitură şi, chiar de cinema, din regiunea unde se află personajul la fiecare moment al cărţii. Citind ce se întâmplă pe câmpul din no men ’s land-ul din Cehia, ai senzaţia că te întâlneşti cu umorul lui Hašek sau, mai degrabă, al lui Hrabal sau al lui Jiři Menzel. Atât că abordarea nu e identică. Se petrec crime îngrozitoare, înscenate ca spectacol, în buna tradiţie a contemporaneităţii, ca la Tarantino sau Rodriguez. Dar tonul e cel al literaturii clasice din locurile vizitate. Călătoria lui Charles S. Baker, personajul principal, se încheie la Bologna, adică exact oraşul a cărui universitate a fost timp de mulţi ani gazda aceluiaşi Eco. (Charles S. sunt prenumele lui Pierce, unul dintre părinţii semioticii şi ai pragmaticii – iarăşi Umberto Eco.)

E şi o critică socială de o mare subtilitate şi un roman politic, în sensul originar, cel de zoon politikon, acela care vorbeşte despre individ ca participant la acţiunile cetăţii, la dreptul de a lua decizii în ceea ce priveşte propria lui viaţă şi a felului în care alege să îşi delege responsabilităţile. Însă şi un roman istoric, încărcat de elemente studiate cu minuţiozitate în părţile ce îl compun, dar care, combinate, duc şi ele la concluzii surprinzătoare şi neaşteptate, povestite nu direct de către narator, ci prin intermediul personajelor cărţii, cu vervă şi pasiune, nu static, ci în desfăşurarea acţiunii. Istoria