care-mi voi reclama drepturile imperiale ce mi se cuvin. Stilgar e unul din ei. N-o s-o fac ca să-l cumpăr! N-o s-o fac nici în semn de recunoştinţă, deşi sunt şi eu unul dintre cei mulţi care îi datorează viaţa. Nu! O s-o fac pentru că Stilgar e înţelept şi puternic. Pentru că ştie să-şi conducă oamenii după propria lui judecată, nu numai după litera legii. Credeţi că-s prost? Credeţi c-o să-mi retez braţul drept şi-o să-l las într-o baltă de sânge pe pardoseala peşterii ăsteia, numai ca să vă ofer vouă un spectacol de circ?

  Îşi plimbă privirea de cremene peste feţele ridicate spre el.

  — Care din voi îndrăzneşte să spună că nu sunt conducătorul de drept al Arrakisului? Cine vrea să dovedesc lucrul ăsta lăsând fără căpetenie fiecare trib fremen de pe cuprinsul ergului?

  Alături, Stilgar îi aruncă o privire scurtă, întrebătoare.

  — Cum aş putea să slăbesc puterea noastră tocmai când avem mai mult ca oricând nevoie de ea? Strigă Paul. Sunt conducătorul vostru şi vă spun că-i timpul să-ncetăm a-i mai ucide pe cei mai buni dintre noi şi să-ncepem a-i ucide pe adevăraţii noştri duşmani – Harkonnenii!

  Cu o mişcare fulgerătoare, Stilgar îşi scoase cristaiul şi-l aţinti către capetele oamenilor din grotă.

  — Trăiască Ducele Paul-Muad'Dib! Strigă cu voce puternică.

  Un tunet asurzitor zgudui peştera, răsfrângându-se în zeci de ecouri a zeci de voci care scandau:

  — Ya hya chouhada! Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib! Ya hya chouhada!

  „Trăiască luptătorii lui Muad'Dib!” traduse în gând Jessica. Oftă mulţumită. Evenimentele se desfăşuraseră conform scenariului pe care îl pusese la punct împreună cu Paul şi cu Stilgar.

  Încetul cu încetul, vacarmul se potoli.

  Când se făcu din nou linişte, Paul se întoarse spre Stilgar, spuse:

  — Îngenunchează, Stilgar.

  Stilgar îngenunchie la marginea pragului.

  — Dă-mi cristaiul, îi spuse Paul.

  Stilgar îi întinse arma.

  Asta nu făcea parte din plan, gândi Jessica.

  — Repetă după mine, Stilgar, zise Paul şi rosti cuvintele învestiturii aşa cum le auzise de-atâtea ori, pronunţate de tatăl său: Eu, Stilgar, primesc cuţitul acesta din mâinile Ducelui meu.

  — Eu, Stilgar, primesc cuţitul acesta din mâinile Ducelui meu, spuse Stilgar şi luă cuţitul cu lamă lăptoasă pe care Paul i-l oferea cu ambele mâini.

  — Unde îmi va porunci Ducele meu, acolo va poposi lama acestui cuţit, rosti Paul.

  Stilgar repetă formula cu voce egală, solemnă.

  Amintindu-şi modelul ceremoniei, Jessica îşi reţinu lacrimile, îşi scutură capul. Ştiu de ce face lucrul acesta, gândi ea. N-ar trebui să mă las pradă emoţiei.

  — Dedic această lamă cauzei Ducelui meu şi morţii duşmanilor săi, atât timp cât în venele noastre va curge sânge, spuse Paul.

  Stilgar repetă după el.

  — Sărută lama, îi ceru Paul.

  Stilgar făcu întocmai, apoi, aşa cum cerea datina fremenă, sărută mâna dreaptă a lui Paul. În sfârşit, la semnul acestuia, vârî cristalul în teacă, se ridică în picioare.

  Un murmur ca un suspin adânc străbătu mulţimea şi Jessica auzi şoaptele: „Se împlineşte profeţia… O Bene Gesserit va arăta calea şi o Cucernică Maică o va vedea… „ Apoi alte voci, mai departe: „Ne călăuzeşte prin fiul ei!”

  — Stilgar rămâne conducătorul tribului, rosti Paul. Să înţelegeţi cum trebuie lucrul acesta. El porunceşte cu glasul meu. Ce vă va spune el, să fie ca şi când v-aş fi vorbit eu.

  Înţeleaptă decizie, gândi Jessica. Căpetenia tribului nu trebuie să-şi piardă autoritatea în faţa celor care îi datorează supunere.

  Paul îşi coborî glasul, spuse:

  — Stilgar, vom convoca Sfatul Conducătorilor. Trimite imediat curieri şi mesaje prin cielago. După ce rezolvi treaba asta, vino la mine împreună cu Chatt, Korba, Otheym şi alţi doi locotenenţi pe care ai să ţi-i alegi singur. Trebuie să punem la punct un plan de bătaie ca să putem prezenta Sfatului o victorie.

  Paul îi făcu semn mamei sale să-l urmeze, coborî pragul şi porni prin mijlocul mulţimii către galeria centrală şi camerele de locuit care fuseseră amenajate acolo. În timp ce traversau peştera, zeci de mâini se întinseră să-l atingă, mai multe voci strigară:

  — Cuţitul meu va poposi unde va porunci Stilgar, Paul Muad'Dib!

  — Condu-ne cât mai degrabă la luptă, Paul-Muad'Dib!

  — Să udăm lumea noastră cu sângele Harkonnenilor!

  Jessica simţea setea de luptă a oamenilor. Erau mai mult decât pregătiţi. Pornim cu ei de pe culmi, gândi.

  De cum ajunseră într-una din camerele interioare, Paul îi făcu semn să ia loc, spuse:

  — Aşteaptă aici.

  Apoi dispăru în spatele draperiilor care mascau un pasaj lateral.

  Camera rămase cufundată în linişte. O linişte desăvârsită. Nici măcar zumzetul şoptit al pompelor eoliene care ventilau aerul din sietch nu răzbătea până aici.

  S-a dus după Gumey, îşi spuse Jessica. Şi se miră ea însăşi de ciudatul amestec de emoţii care o încercau. Gumey şi muzica sa îi evocau zilele fericite de pe Caladan, viaţa paşnică dinaintea mutării pe Arrakis. Şi totuşi, lumea Caladanului aparţinea parcă memoriei unei alte persoane. Dar… în cei aproape trei ani care trecuseră, devenise parcă într-adevăr altă persoană. Iar gândul revederii lui Gumey o silea să reevalueze schimbările petrecute.

  În dreapta ei, pe o mescioară, văzu serviciul de cafea al lui Paul – ibricul şi ceştile din aliaj de argint şi jasmin, pe care le moştenise de la Jamis. Le privi îndelung, gândindu-se la nenumăratele mâini care atinseseră metalul strălucitor. De o lună, Chani era cea care-i servea lui Paul cafea din serviciul acesta.

  Ce altceva, în afară de cafea, i-ar mai putea oferi unui Duce această femeie a deşertului? Se întrebă. Putere nu-i poate da. Nici o familie. Paul nu are decât o singură şansă reală: să se alieze cu o Casă Mare puternică, eventual chiar cu familia imperială. La urma urmei, Prinţesele încă nu-s măritate şi toate au urmat şcoli Bene Gesserit.

  Pentru o clipă, se imagină departe de asprimea