a nașterii se reducea la ultima marți, cînd se auzise cîntînd ciocîrlia în dafin. Aceste practici consolatoare îl convinseră pe José Arcadio Buendía, care se hotărî atunci să construiască acea mașină a memoriei pe care o dorise altădată pentru a-și aminti de toate invențiile minunate ale țiganilor. Principiul mașinii consta în puterea de a revizui în fiecare dimineață, de la început la sfîrșit, totalitatea cunoștințelor dobîndite în viață. Și-o închipuia ca pe un fel de dicționar cu mișcare giratorie pe care un individ așezat în axul ei putea să o acționeze cu ajutorul unei manivele, în așa fel încît în cîteva ceasuri să defileze prin fața lui noțiunile cele mai necesare pentru existență. Ajunsese să redacteze aproape patrusprezece mii de fișe cînd sosi pe drumul mlaștinei un moșneag bizar, cu clopoțelul melancolic al celor care dorm, tîrînd după el o valiză pîntecoasă strînsă cu ajutorul unor sfori și o trăsurică acoperită cu zdrențe negre. Se duse direct la casa lui José Arcadio Buendía.

Deschizîndu-i ușa, Visitación nu-l recunoscu și crezu că avea de gînd să vîndă pe ascuns niscai mărfuri, neștiind că nimic nu se mai putea vinde într-un sat care se înnămolise iremediabil în mlaștinile uitării. Era un moșneag foarte neputincios. În ciuda vocii sale frînte și ea de incertitudini, și a mîinilor lui care păreau că se îndoiesc de existența lucrurilor, era limpede că venea dintr-o lume în care oamenii încă mai puteau să doarmă și să-și aducă aminte. José Arcadio Buendía îl găsi șezînd în odaia comună, făcîndu-și vînt cu pălăria lui neagră, peticită toată, în timp ce citea cu atenție și compătimire inscripțiile fixate pe pereți. Îl salută arătîndu-i multă prietenie, căci se temea ca nu cumva să-l fi cunoscut altădată iar acum să nu-l mai recunoască. Însă vizitatorul îi observă prefăcătoria. Se simți dat uitării, victimă nu a unei uitări a inimii, care putea fi remediată, ci a unei alte uitări mai crude și iremediabile pe care o cunoștea foarte bine, căci aceasta era uitarea morții. Atunci înțelese. Își deschise valiza umplută pînă la refuz cu obiecte misterioase și scoase din ea o cutie cu flacoane. Îi dădu lui José Arcadio Buendía să bea o substanță de culoare îmbietoare și în memoria acestuia se făcu lumină. Ochii i se umplură de lacrimi, apoi își dădu seama de absurditatea locului în care se afla, unde fiecare obiect era însemnat cu numele său, i se făcu rușine de atîtea enormități și prostii afișate pe pereți și pînă la urmă recunoscu, uluit, radios, plin de bucurie, persoana noului venit. Era Melchiade.

În timp ce Macondo sărbătorea redobîndirea amintirilor sale, José Arcadio Buendía și Melchiade scuturară colbul de pe vechea lor prietenie. Țiganul venise în sat, hotărît să rămînă aici. Se dusese în lumea morților, într-adevăr, dar se întorsese deoarece nu putuse îndura singurătatea. Alungat din tribul său, despuiat de orice putere supranaturală drept pedeapsă pentru fidelitatea sa față de viață, hotărî să se refugieze în acest colț al pămîntului, pe care moartea nu-l descoperise încă, pentru a se dedica punerii la punct a unui laborator de dagherotipie. José Arcadio Buendía nu auzise niciodată vorbindu-se de o astfel de invenție. Dar atunci cînd se văzu fixat, împreună cu toată familia sa, în eternitate, pe o placă de metal cu reflexe fumurii, amuți de stupoare. Din epoca aceasta data dagherotipul oxidat pe care se putea vedea José Arcadio Buendía, cu părul aspru și cenușiu, cu un guler scrobit încheiat cu un buton de aramă, cu un aer solemn și buimac, pe care Ursula, murind de rîs, îl compara cu „un general speriat”. Într-adevăr, José Arcadio Buendía era destul de îngrozit în acea dimineață diafană de decembrie cînd se luase dagherotipul, căci își închipuia că oamenii aveau să se topească încetul cu încetul lăsîndu-și chipurile să se întipărească pe plăcile metalice. În urma unei întorsături curioase a lucrurilor, Ursula îi scoase această idee din cap, după cum tot ea, uitînd de vechile ei ranchiune, hotărî ca Melchiade să rămînă în casa lor, deși nu permise niciodată să i se facă un dagherotip căci (pentru a repeta cuvintele ei) ea nu voia să rămînă pentru totdeauna de rîsul nepoților. În dimineața aceea îi îmbrăcă pe copii cu hainele cele mai frumoase, le pudră obrajii, dădu fiecăruia cîte o linguriță de sirop din extras de măduvă, ca să stea nemișcați timp de aproape două minute în fața aparatului de fixat chipuri al lui Melchiade. Pe acest dagherotip de familie, singurul care a fost luat vreodată, Aureliano apărea îmbrăcat în catifea neagră, între Amaranta și Rebeca. Avea aceeași expresie de oboseală și aceeași privire pătrunzătoare care aveau să fie ale sale și după cîțiva ani, în fața plutonului de execuție. Cu toate acestea, nu avea încă nici o presimțire a destinului său. Era un aurar priceput, stimat în toată regiunea mlaștinilor pentru lucrările sale meșteșugite. În atelierul lui, care adăpostea și laboratorul extravagant al lui Melchiade, aproape că nici nu-l auzeai respirînd. Se putea spune că s-a refugiat în altă epocă, în timp ce tatăl său și țiganul tîlcuiau cu glas ridicat prezicerile lui Nostradamus, în zornăit de fiole și cristalizatoare, în mijlocul dezastrului acizilor revărsați și al bromurii de argint risipite din pricina loviturilor de coate și picioare care se produceau în fiecare clipă din cauza zelului lucrătorilor. Această asiduitate în muncă și bunul simț cu care-și conducea interesele, îi îngăduiseră lui Aureliano să adune repede mai mulți bani decît cîștigase Ursula cu fauna ei delicioasă din caramel, însă toată lumea se mira că a ajuns un om în toată firea și că nu i se cunoștea nici o femeie. Într-adevăr, nu cunoscuse nici una.

După cîteva luni reveni Francisco-Bărbatul, un moșneag de aproape două sute de ani, care pribegise prin lume și trecea des prin Macondo, cîntînd balade compuse de el însuși. Francisco-Bărbatul relata în aceste melodii, cu multe amănunte, evenimentele petrecute în satele din drumurile sale, de la Manaura pînă la marginile mlaștinilor, astfel că dacă aveai de trimis o veste sau voiai să faci cunoscută o știre, îi dădeai două