de bătrîn demagog, o diversiune de o violență extremă. Nu striga, dar aveai impresia netă că urlă. Nu cred că a vrut în mod special să mă atace pe mine, fiindcă n-avea motive, totdeauna scrisesem bine despre el, e drept nu foarte bine, totuși bine în raport cu degringolada în care ajunsese talentul său după 23 August încoace. Sensul diversiunii era următorul. Că, tovarăși, ce discutăm noi aici despre Dumitru Dumitrescu-Dolj, cînd dușmanul de clasă ne pîndește și își strecoară ura sa chiar sub ochii noștri, în revistele noastre pe care scrie deasupra titlului, proletari din toate țările uniți-vă? Iată ce putem citi într-o revistă de provincie… Și scoase revista din buzunar (venise cu ea de-acasă!) îndoită să nu i se vadă numele, deschisă gata la acel text. Ce ne citi? Că un erou dintr-o proză își botezase cîinele, Căpitanul. Și numele acesta se repeta de cîteva ori, iar textul, citit tendențios, sugera rînjetul de satisfacție pe care autorul îl adresa, printre rînduri, cititorilor. Suna ca o sfidare, părea ceva incredibil, cum putuse să apară așa ceva? Iată adevăratele probleme care ni se pun, lipsa de vigilență, spiritul de gură-cască, împăciuitorismul cu elementele dubioase, care atîta așteaptă, să… etc, etc. Rumoare de satisfacție printre partizanii lui Dumitru Dumitrescu-Dolj, reținere obiectivă în prezidiu, voci: în ce revistă a apărut, cine e autorul? Poetul strigă: n-are importanță în ce revistă a apărut, putea să apară în orice revistă în care lipsa de vigilență slăbește. Totuși, se insistă, unde? În Luceafărul literar zise I. C., dar, cum bine a spus aici cunoscutul nostru poet, putea să apară și în altă parte. Mă cruța, nu voia să mă arunce în gura vigilenților, iată deci că ținea totuși la mine, cînd putea, acum, atît de ușor, să mă îndepărteze din presa literară. Totuși această diversiune grosolană nu opri tirul vorbitorilor care urmară, împotriva secretarului general al Uniunii. Spuneau cîteva fraze despre sporirea vigilenței, apoi cu o abilitate de care eu nu fusesem în stare, reveneau asupra unor probleme care privesc atmosfera care s-a creat în conducerea Uniunii. Fără dramatism, fără destăinuiri intime, cu detașare, fără ironii inutile, ca despre un lucru îndeobște cunoscut și care trebuie remediat. Se povestiră cîteva lucruri elocvente: că D. D.-Dolj era mereu cu partidul în gură și atribuia greșelile sale partidului. Care erau acele greșeli? În primul rînd, modul disprețuitor cu care îi trata pe scriitori. Felul cum li se inventau concepții burgheze și nu numai oral și în ședințe, ci și în presa de mare tiraj. Un exemplu: un scriitor este întrebat de D. D.-Dolj la ce lucrează. Vreau să scriu un roman despre mineri, dar merge greu, i s-a răspuns. De ce? Fiindcă s-a documentat în Maramureș și acolo situația minerilor nu e tipică pentru a putea oferi o adevărată imagine a minerilor din țara noastră și că el, romancierul, trebuie să se elibereze de acea realitate și să se ducă în altă regiune. Ce face atunci D. D.-Dolj? Publică un articol în Scînteia, nesemnat, deci un editorial ca din partea ziarului, în care ce spune: că printre scriitori circulă «teoria» burgheză a eliberării de realitate și… dă-i și combate această teorie, dăscălește-i pe scriitori pe trei coloane, pe pagina întîi în organul C. C.. Alt exemplu: într-o ședință de partid se ridică un scriitor care vrea să pună o întrebare (un scriitor cam naiv, după cum se va vedea). Ei, care e întrebarea? Dacă e adevărat, a zis el, că a intervenit o pauză în lupta ideologică. Toată lumea a rîs! I-auzi ce i-a trecut prin cap! Nu, tovarășe, stai liniștit, n-a intervenit nici o pauză, ce te-ai speriat? i s-a spus. Ce face însă D. D.-Dolj? Articol de fond în Scînteia de dăscălire a tuturor scriitorilor, în același stil, că ar circula printre ei ideea că ar fi intervenit o pauză așa și pe dincolo. E clar: desigur, Scînteia se interesează de problemele ideologice și de creație ale oamenilor de cultură și îi cere secretarului general al Uniunii să scrie despre astfel de probleme, dar nivelul politic și cultural al tovarășului D. D.-Dolj e atît de precar, încît el nu știe ce să scrie, adevăratele probleme de creație ale scriitorilor îi sînt de fapt străine și atunci trage și el cu urechea și nu se sfiește să informeze greșit Scînteia, cititorii și chiar partidul, prezentînd false probleme și oferind despre scriitori o imagine ridicolă, care îi discreditează. Cînd un tînăr scriitor vine la el cu o adevărată problemă de creație (și vine, fiindcă D. D.-Dolj îl cheamă), el ascultă, îl lasă să vorbească și pe urmă îi spune acelui tînăr frămîntat: iubești poporul? Da, bineînțeles, răspunde acela. Ei, dacă iubești poporul, o să știi să-ți rezolvi toate problemele de creație. Asta le spune la toți: iubești poporul? Iubești poporul? Și nu e de mirare! D. D.-Dolj e un simplu ziarist, ce caută el în fruntea Uniunii Scriitorilor? Să se ducă la ziariști! Nu l-a apărat, de fapt, decît poetul cu diversiunea lui (dar nici el n-a suflat un cuvînt direct favorabil), iar Amăicălițului n-a infirmat acuzațiile, ci doar a subliniat din gros că D. D.-Dolj e un comunist devotat și noi avem nevoie în fruntea Uniunii de astfel de oameni. A vorbit bine, în sensul că el a găsit totdeauna sprijin la D. D.-Dolj (cred și eu!), așa cum a vorbit și prozatorul de ale cărui lemne și kilogram zilnic de carne se îngrijea personal secretarul general al Uniunii. Asta nu era rău, măcar dacă ar fi făcut-o și pentru alți scriitori de seamă, oameni bătrîni, ale căror cărți nu se reeditau, deși nu aveau în ele nimic contrarevoluționar și care toată viața trăiseră numai din scris. De ei nu se îngrijea nimeni, trăiau uitați și chinuiți de lipsuri. I se dădu apoi cuvîntul lui D. D.-Dolj, din oficiu, pentru că nu ridică mîna, deși se lăsase o tăcere după Amăicălițului: nimeni nu mai dorea să vorbească. Devenise evident că era rîndul lui. Dar el, cu acel surîs stupid pe buze, surîs de gips, încremenit, care