- Căsnicia o să-ţi facă bine, a spus fratele meu, fără a-şi lua ochii de la minge. O să faceţi imediat un copil. Nu strica relațiile cu ei, căci sunt prieteni cu ai noştri. Sibel e o femeie de nădejde, cu picioarele pe pământ. Tu umbli cu capul în nori, aşa că o să-ţi mai domolească Înclinaţiile frivole. Sper că n-ai s-o plictisesti şi pe ea, ca pe celelalte fete. Huo, arbitru, ăsta e fault!

         Când Fenerbahce a marcat al doilea gol, ne-am ridicat cu toți în picioare, am urlat „goool 1“, ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat. După ce s-a terminat meciul, ni s-au alăturat Kadri Căldare, camaradul tatei din armată, precum şi câţiva oameni de afaceri şi avocaţi pasionaţi de fotbal. Am plecat pe jos, împreună cu gloata ieşită de la meci, care urca povârnişul țipând şi urlând, ne-am dus la hotelul Divanul şi am băut rachiu, vorbind despre fotbal şi despre politică. Eu mă gândeam la Füsun.

         - Eşti cu mintea departe, Kemal, mi-a spus Kadri Bey. Nu pare să-ţi placă atât de mult fotbalul ca fratelui tău.

         - De fapt, îmi place, dar în ultimii ani...

         - Lui Kemal îi place foarte mult fotbalul, Kadri Bey, dar jucătorii nu pasează bine, a spus fratele meu în bătaie de joc.

         - De fapt, pot să vi-i spun pe de rost pe jucătorii care au jucat în 1959 în echipa de bază, la Fenerbahce, am spus eu. Özcan, Nedim, Basa, Akgün, Naci, Avni, Mikro Mustafa,

Can. Yüksel, Lefter, Ergun.

         - Şi Seracettin juca în echipa aceea..., a spus Kadri Căldare. Pe el l-ai uitat.

         - Nu, nu juca în echipa aceea.

         Povestea s-a lungit şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea situaţii, s-a transformat în dispută. M-am contrazis cu Kadri Căldare în privinta lui Seracettin: fusese sau nu în echipa de bază a echipei Fenerbahce în 1959? Cel care avea să piardă trebuia să facă cinste cu mâncare pentru toţi cei din grupul care se cinstea cu rachiu la hotelul Divanul.

         La întoarcere, m-am despărţit de ceilalti in Nişantaşi. În apartamentul din blocul Compasiunea se afla o cutie în care păstrasem fotografiile cu fotbalişti care se găseau pe vremuri în lamele de gumă de mestecat. Mama obişnuia să evacueze acolo totul, inclusiv jucăriile noastre de pe vremuri. Ştiam că dacă aveam să găsesc cutia aceea, dacă aveam să redescopăr fotografiile cu fotbalişti şi cu artişti pe care le colecţionam în copilărie, împreună cu fratele meu, urma să câştig disputa.

         De îndată ce am intrat însă în apartament, mi-am dat seama că Venisem pentru a-mi aduce aminte de orele petrecute acolo cu Füsun. Am privit o clipă patul răvăşit în care făcusem dragoste cu ea, scrumiera plină de mucuri de ţigări de la capul patului şi paharele de ceai. Lucrurile vechi pe care le îngrămădise mama în acea cameră, cutiile, ceasurile opritej

oalele şi cratiţele, linoleumul de pe jos, izul de praf şi rugină se contopiseră deja, în imaginaţia mea, cu umbrele din încăpere, închipuind un cotlon fericit, ca rupt din rai. Se

lăsa de-acum intunericul, dar de-afară continuau să răzbată țipetele şi sudălmile copiilor care jucau fotbal.

         Am redescoperit în ziua aceea - cea de-a zecea zi din luna mai a anului 1975 -, în apartamentul din blocul Compasiunea, cutia de tablă în care obişnuiam să păstrez pozele de

artişti pe care le descopeream în lamele de gumă de mestecat Zambo, numai că aceasta era goală. Cât despre pozele de artişti pe care urmează să le vadă amatorul de muzee, pe acestea aveam să mi le procur, peste ani de zile, de la Hifzi Bey, pe vremea când mă împrietenisem cu acei colectionari nefericiți care tremurau de frig prin felurite odăi din Istanbul, ticsite de lucruri. Ba mai mult, aruncând 0 privire asupra colecției, la mult timp după aceea, am dedus că în anii următori mă împrietenisem, prin barurile frecventate de actorii de cinema, cu unii artişti ale căror fotografii se găseau în seria respectivă, ca, de pildă, cu Ekrem Güçlü (cel care-l juca pe Profetul Abraham). Povestea mea va cuprinde toate aceste detali, întocmai ca şi lucrurile pe care le expun aici. Încă din ziua cu pricina mi-am dat seama că încăperea aceea

magică, a cărei însufleţire o percepusem graţie tihnei ce emana din lucrurile vechi şi din săruturile pe care le schimbasme cu Füsun, urma să aibă un loc nespus de însemnat în

existența mea.

         Îln perioada în care se petrecea povestea mea, văzusem şi eu pentru prima oară, la fel ca cei mai mulţi dintre semenii mei, persoane care se sărptau pe buze la cinematograf şi fusesem profund tulburat. Imi dorisem toată viaţa să fac aşa ceva cu o fată frumoasă, iar gestul acela îmi stârnise mereu curiozitatea. Dincolo de două-trei împrejurări cu care mă confruntasem sporadic în America, nu văzusem, de fapt, în cei treizeci de ani câţi număram, vreo pereche care să se sărute pe buze în altă parte decât la cinematograf. Mi se părea, nu numai în copilărie, ci chiar şi la vârsta aceea, că cinematografele erau locuri pe care le frecventam doar pentru  a-i vedea pe alţii sărutându-se. Intriga filmului nu reprezenta decât un pretext pentru sărut. Simteam că nici Füsun nu făcea altceva, când se săruta cu mine, decât să imite săruturile pe care le văzuse prin filme.

         Aş dori să spun acum ceva referitor la săruturile pe care le schimbam cu Füsun. Sunt preocupat, pe de o parte, să redau latura serioasă a poveştii mele, legată de sexualitate și dorință, iar pe de altă parte să o protejez de frivolitate şi banalitate: credeam că gustul de zahăr pudră al gurii lui Füsun se datora gumei marca Zimbo pe care obişnuia s-o mestece. Acum, săruturile nu mai reprezentau un gest provocator pe care-l săvârşeam doar pentru a ne pune la-ncercare unul pe celălalt, pentru a exprima atracţia reciprocă pe care o simţeam, aşa cum se-ntâmplase la prima noastră întâlnire, ci un act pe care-l împlineam pentru a ne

satisface propria plăcere, un act a cărui semnificaţie o descopeream pe măsură ce-l experimentam. Ne sărutam îndelung, cu nesaț, şi remarcam amândoi, pentru prima oară, că în

fiecare sărut prelung