n-aş mai scrie scrisori justificative faţă de senat… Nero însă le scrie. Nero ţine la aparenţe fiindcă e un fricos. Tiberius însă n-a fost fricos şi totuşi a căutat să-şi justifice fiecare crimă în parte. De ce se întâmplă aşa? Ce ciudat omagiu involuntar adus de crimă virtuţii… Şi ştii de ce mi se pare că se întâmplă aşa? Pentru că viciul este urât, iar virtutea frumoasă. Ergo, un adevărat estet este totodată un om virtuos. Ergo, eu sunt un om virtuos. Astăzi trebuie să vărs puţin vin în cinstea umbrelor lui Protagora, Prodicus şi Gorgias{66}. Înseamnă că şi sofiştii sunt buni la ceva. Ascultă, căci continui. Am luat-o pe Ligia de la Aulus ca să ţi-o dau ţie. Bine. Dar Lisip ar putea face după voi nişte grupuri minunate. Amândoi sunteţi frumoşi, deci şi fapta mea este frumoasă şi, fiind frumoasă, nu poate să fie rea. Priveşte, Marcus, stă în faţa ta virtutea întruchipată în Petronius! Dac-ar mai trăi Aristide{67} ar trebui să vină la mine şi să-mi ofere zece mii de drahme pentru o scurtă expunere despre virtute.

Vinicius însă, ca un om pe care-l interesa mai mult realitatea decât expunerile despre virtute, zise:

Mâine am s-o văd pe Ligia şi pe urmă am s-o am în casa mea zilnic, mereu, până la moarte.

Tu ai s-o ai pe Ligia, iar eu mi-l ridic în cap pe Aulus. Are să invoce asupra mea răzbunarea tuturor zeilor subpământeni. Şi măcar de-ar lua înainte de asta lecţii de a declama ca lumea… Dar bădăranul ăsta o să ocărească, aşa cum îi ocăra pe vizitatori fostul meu portar pe care, de altfel, l-am trimis din pricina asta la ţară la ergastulum{68}.

Aulus a fost la mine. I-am promis să-i trimit veşti despre Ligia.

Scrie-i că voinţa „divinului” Cezar este legea supremă şi că primul tău fiu va purta numele de Aulus. Trebuie să aibă şi bătrânul o consolare. Sunt gata să-l rog pe Barbă-Arămie să-l cheme mâine la petrecere. Las’ să te vadă în triclinium lângă Ligia.

Să nu faci asta, spuse Vinicius. Mie îmi pare totuşi rău de el, mai ales de Pomponia.

Şi, aşezându-se, scrise rândurile acelea care spulberară bătrânului comandant şi ultima speranţă.

 

 

Capitolul  VII

 

 

În faţa Acteii, fosta amantă a lui Nero, se plecau cândva capetele cele mai sus-puse din Roma. Ea însă nici chiar atunci nu voise să se amestece în treburile publice şi, dac-a folosit vreodată influenţa ei asupra tânărului suveran, a fost poate numai pentru a-i smulge îndurare pentru cineva. Liniştită şi supusă, îşi atrăsese recunoştinţa multora, dar nu-şi făcuse pe nimeni duşman. Nu reuşise s-o urască nici Octavia. Femeilor geloase ea le părea prea puţin periculoasă. Se ştia despre ea că continuă să-l iubească pe Nero cu o dragoste tristă şi îndurerată, care se menţine nu prin speranţă, ci doar prin amintirea clipelor în care Nero nu era numai mai tânăr şi mai iubitor, dar şi mai bun. Se ştia că nu-şi poate alunga aceste amintiri din inimă şi din minte, dar că nu mai aşteaptă de la viaţă nimic şi, deoarece într-adevăr nu mai exista pericolul ca împăratul să revină la dânsa, era privită ca o persoană cu totul dezarmată şi din această cauză lăsată în pace. Poppea o considera doar ca pe o slujnică liniştită şi atât de inofensivă, încât nu cerea nici măcar scoaterea ei din palat.

Fiindcă totuşi Cezarul o iubise cândva şi o părăsise fără certuri, în mod paşnic, ba chiar oarecum prieteneşte, curtea mai păstra faţă de ea ceva din vechea consideraţie. Eliberând-o, Nero îi dăruise o locuinţă în palat, cu un cubiculum separat şi cu câţiva servitori. Şi, deoarece cândva Pallas şi Narcis, deşi erau liberţii lui Claudius, nu numai că stăteau cu Claudius la masă, la petreceri, dar ocupau locuri de frunte ca nişte oameni de vază, tot aşa o invitau şi pe ea uneori la masa împăratului. Poate că o făceau şi pentru faptul că frumosul ei chip constituia o adevărată podoabă la petrecere. De altfel, Cezarul încetase de mult să se mai conducă după anumite criterii în alegerea convivilor. La masa lui se strângea cea mai pestriţă amestecătură de oameni din toate stările sociale şi de toate profesiile. Se găseau printre ei senatori, mai ales dintre aceia care admiteau să facă şi pe măscăricii, patricieni bătrâni şi tineri, dornici de plăceri, lux şi distracţii; femei care purtau nume glorioase, care însă nu se dădeau în lături să-şi pună seara peruci blonde şi să se distreze, vânând aventuri pe străzile întunecoase. Erau şi funcţionari superiori şi preoţi care în faţa cupelor pline îşi băteau joc bucuros de proprii lor zei, iar alături de ei o gloată de tot soiul, compusă din cântăreţi, mimi, muzicanţi, dansatori, dansatoare, poeţi care, declamând versuri, se gândeau la sesterţii pe care i-ar putea căpăta lăudând versurile împăratului, filozofi-muritori-de-foame care pândeau cu ochii lacomi la mâncărurile servite, apoi, conducători de care, prestidigitatori, taumaturgi{69}, povestitori de anecdote, bufoni, în sfârşit, exemplare dintre diversele celebrităţi de o zi, ridicate de modă sau de prostie, vagabonzi, dintre care nu lipseau nici aceia care-şi acopereau sub plete lungi urechile găurite, semn distinctiv al sclavilor.

Oaspeţii mai de vază se aşezau direct la mese, cei mai neînsemnaţi serveau drept obiect de distracţie în timpul banchetului, aşteptând momentul în care servitorii le vor permite să se arunce asupra resturilor de mâncare şi băutură. Pe oaspeţii de soiul ăsta îi furnizau Tigellinus, Vatinius şi Vitellius, fiind uneori nevoiţi să-i îmbrace în veşminte corespunzătoare încăperilor imperiale. Cezarului îi plăcea această societate, simţindu-se foarte liber în mijlocul ei. Luxul curţii aurea totul, acoperindu-l cu strălucirea lui. Mari şi mici, urmaşii unor neamuri ilustre şi gloate de pe caldarâmul străzii, artişti valoroşi şi mizere epave ale unor talente defuncte se înghesuiau la palat ca să-şi sature ochii, uluiţi de fastul care întrecea orice închipuire, să se apropie de