În ziua aceea, Ligia trebuia să ia parte la un asemenea banchet. Teama, nesiguranţa şi zăpăceala, explicabile după lovitura neaşteptată ce-o primise, luptau în ea cu dorinţa fermă de a rezista încercării. Se temea de împărat, se temea de oameni, se temea de palat a cărui zarvă o ameţea, se temea de petrecerile destrăbălate despre care auzise de la Aulus, de la Pomponia Graecina şi de la prietenii lor. Deşi era tânără, nu era neştiutoare, căci pe vremea aceea noţiunea viciului pătrundea devreme chiar şi în conştiinţa unei fetiţe. Ştia deci că în palatul acesta o ameninţă dezonoarea, primejdie de care o prevenise şi Pomponia în clipa despărţirii. Suflet tânăr, neatins de stricăciune, acceptând fără rezerve religia în care o iniţiase mama ei adoptivă, jură să se apere de dezonoare. Jură mamei, sie însăşi şi acelui învăţător divin în care nu numai că credea, dar şi îl iubea cu inima ei ce încă nu se desprinsese cu totul de copilărie, pentru blândeţea învăţăturii, pentru amărăciunea morţii şi pentru lauda învierii.

Fiind convinsă că de-acum încolo n-au să mai răspundă de faptele ei nici Aulus, nici Pomponia Graecina, se întreba dacă n-ar fi mai bine să nu se supună şi să nu se ducă la petrecere. Pe de o parte, teama şi neliniştea îşi spuneau cu voce tare cuvântul în sufletul ei, pe de altă parte se năştea în ea dorinţa de a da dovadă de curaj, perseverenţă, de a se expune la chinuri şi moarte. Doar divinul învăţător poruncise astfel. Doar el însuşi a dat exemplul. Pomponia îi povestise că cei mai zeloşi dintre adepţi doresc din tot sufletul o asemenea încercare şi se roagă să aibă parte de ea. Şi pe Ligia o cuprindea uneori o astfel de dorinţă când era în casa lui Aulus. Se vedea mucenică, cu răni la mâini şi la picioare, albă ca zăpada, însufleţită de o frumuseţe suprapământeană, purtată de nişte îngeri albi în azurul cerului, şi imaginaţia ei se complăcea în asemenea viziuni. Era un vis copilăresc, dar şi puţină adorare de sine, lucru pentru care Pomponia o certa. Acum însă, când nesupunerea la voinţa Cezarului ar fi putut atrage după sine vreo pedeapsă aspră şi când chinurile evocate în visuri ar fi putut deveni realitate în dorinţa ei de sacrificiu, s-amesteca şi teama, şi o undă de curiozitate: oare cum au s-o pedepsească şi ce fel de chinuri au să născocească pentru ea?

Sufletul ei, încă pe jumătate copilăresc şovăia între cele două alternative. Acteea, aflând de ezitările ei, o privi cu atâta uimire de parcă fata ar fi aiurat. Să se împotrivească voinţei împăratului? Să devină din primul moment ţinta mâniei lui? Trebuie să fii un copil care nu ştie ce spune, ca să gândeşti astfel. Din propriile mărturisiri ale Ligiei reiese că, de fapt, ea nu este ostatecă ci o fată uitată de poporul ei. N-o apăra nici un drept al ginţilor şi chiar dacă ar apăra-o, împăratul este destul de puternic s-o calce în picioare într-un moment de mânie. Aşa i-a plăcut Cezarului s-o ia la curte, iar acum dispune de ea. De acum înainte ea este la bunul lui plac şi nici o putere pe lume nu i se poate împotrivi.

Da, continuă ea, am citit şi eu scrisorile lui Pavel din Tars şi ştiu că în ceruri stăpâneşte Dumnezeu şi Fiul Lui care a înviat, însă pe pământ stăpâneşte numai împăratul. Ţine minte asta, Ligia. Ştiu de asemenea că doctrina ta nu-ţi permite să fii ceea ce am fost eu şi că voi ca şi stoicii despre care îmi vorbea Epictet{70}, când aveţi de ales între necinste şi moarte, preferaţi moartea. Dar poţi oare să ştii dinainte că te aşteaptă moartea şi nu necinstea? N-ai auzit oare despre fiica lui Seianus{71}, care era încă o fetiţă şi care din porunca lui Tiberius, a trebuit, pentru a fi respectată legea care opreşte condamnarea la moarte a fecioarelor, să treacă prin dezonoare înainte de a fi ucisă? Ligia, Ligia, nu-l supăra pe Cezar! Când are să vină clipa hotărâtoare să ai de ales între dezonoare şi moarte, atunci ai să procedezi aşa cum îţi cere Adevărul tău, dar nu căuta cu dinadinsul pieirea şi nu-l mânia pentru un motiv neînsemnat pe acest zeu pământesc, atât de crud.

Acteea vorbea cu multă însufleţire şi dragoste. Având vederea cam scurtă, îşi apropie faţa ei încântătoare de obrajii Ligiei, parcă voind să urmărească impresia făcută de cuvintele ei.

Ligia aruncându-şi cu încredere de copil mâinile pe după grumajii ei, spuse:

Tu eşti bună, Acteea.

Acteea, mişcată de laudă şi de acest semn de încredere, o strânse la piept, apoi, desfăcându-se din braţele fetei, răspunse:

Fericirea mea a trecut, şi bucuriile au trecut, dar n-am devenit rea. Pe urmă, începu să se plimbe cu paşi mărunţi prin cameră şi să vorbească cu disperare parcă pentru sine însăşi:

Nu! Nici el nu era rău. Pe atunci el însuşi credea despre sine că e bun şi voia să fie bun. Ştiu asta foarte bine. Toate acestea au venit mai târziu… când a încetat să mai iubească… Alţii l-au făcut aşa cum este azi – alţii şi Poppea!

Ochii ei se umplură de lacrimi. Ligia o urmări o vreme cu ochii ei ca azurul, apoi spuse:

Îţi pare rău de el, Acteea?

Îmi pare rău! răspunse surd grecoaica.

Şi din nou începu să se plimbe prin încăpere, cu mâinile încleştate ca de durere şi cu chipul frământat. Ligia o întrebă cu sfială:

Îl mai iubeşti, Acteea?

Îl iubesc… Iar după o clipă adăugă: Nimeni nu-l iubeşte în afară de mine…

Se lăsă tăcere. În timpul acesta, Acteea se străduia să-şi recapete liniştea tulburată de amintiri şi când, în sfârşit,