elementele din structura noastră, funcţiile organismului, după legi bine determinate, permiţând astfel întreţinerea vieţii. Fiecare organ şi ţesut îşi are, după cum vedem, ritmurile structurilor ce compun ţesutul. In raport cu evoluţia lor distingem; a nivel global un optim funcţional afectiv, intelectual şi fizic alternând cu perioade de minim funcţional. Fenomenul poate avea consecinţe de ordin practic prin implicarea sa în planificarea timpului de activitate, de creaţie, de obţinere a unor performanţe etc.

  Experienţele efectuate pe animale (Halberg) au arătat că efectul unor substanţe toxice diferă în funcţie de momentul de administrare. Doze letale pot fi ineficente la anumite ore şi invers, doze subletale pot fi fatale dacă sunt administrate la alte ore. Se va înţelege uşor în context că trebuie să avem în vedere alte legităţi în administraţia medicaţiei umană decât până acum. Tradiţionala indicaţie "de 3 ori pe zi" este depăşită ca principiu pentru o bună parte din medicamente. Găsirea momentului optim de administrare ca fi soluţia pe care o va aduce medicina viitorului graţie dezvoltării cronobiologiei.

  Dată fiind alternanţa funcţionalităţii organismului, se înţelege că este logic să intervenim cu o medicaţie cu efect stimulant la ora când ritmul unei funcţii este patologic diminuat şi invers, cu o medicaţie sedantă la ora când funcţia atinge un nivel patologic maxim. De exemplu, medicaţia în scop de creştere a presiunii arteriale mici va avea un efect optim dacă se administrează dimineaţa, când valorile sale sunt minime, iar medicaţia cu rol hipotensor va avea efect optim dacă o administrăm seara, când valorile presiunii arteriale ating un nivel maxim.

  Studiul bioritmurilor ne permite o cunoaştere mai completă a propriei noastre biologii, cu consecinţe pe multiple planuri. O interesantă aplicare o constituie tehnica biofeedback-ului, care are ca finalitate controlul voluntar al unor funţii involuntare. Ritmul nostru biologic poate fi astfel optimizat printr-un alt ritm. Şi acesta este sensul cunoaşterii propriei noastre fiziologii.

  Ritmul vieţii şi al morţii. Există două ritmuri în care se exercită o presiune de accelerare cu o extraordinară forţă. Este mai întâi ritmul de înmulţire a celulelor în embrion. Din două celule iniţiale se înfiripă "sub ochii noştri" în progresie geometrică întregul nostru edificiu structural însumând miliarde de celule. În circa trei luni embriogeneza este terminată. În nouă luni avem o nouă fiinţă. 0 altă fiinţă umană este gata. Să-şi înceapă un destin pe care nu I-a dorit şi de care numai prin moarte poate scăpa.

  Este interesant de observat aici că natura a găsit cele mai sofisticate moduri de concepere a lumii, pentru fiecare specie imaginând un altul în care "fantezia" şi "inteligenţa" "Marelui Necunoscut" sunt inepuizabile.

  Al doilea ritm cu aceeaşi viteză accelerată de înmulţire celulară apare în procesele neoplazice. Asistăm la o furtună mitogenetică, dar din care nu se vor mai naşte decât "monştri", celule cu structuri alte-rate. Acest monstru intrat în noi, fără să afli precis cum, ucide în cele din urmă întreaga colectivitate de celule care 1-a găzduit.

  Ce forţă inexpugnabilă obligă celulele noastre să-şi piardă sistemul lor normal de existenţă, deturnându-le pe drumul unei înmulţiri haotice aducătoare de moarte? Este sigur o for (ă de aceeaşi tărie ca şi aceea a embriogenezei, dar cu sens contrariu.

  Uitat în noi (de cine? Şi întâmplător?) un rest din embrionul care am fost, într-un moment din viaţa noastră (la ce semnal şi de unde venit?) se smulge din tăcerea acceptată până atunci şi începe o diviziune de astă dată monstruoasă, destrămând absurd edificiul construit prin sine însuşi.

  Este şi aici un algoritm al inteligentei, dar înţelepciunea lui ne scapă pentru că ne privim din noi şi ne vedem durerile noastre, nu din afară, ca să sesizăm alt lanţ de cauzalităţi insensibile la propria noastră dramă. Este poate cel mai ilustrativ exemplu prin care sesizăm doar efectele, nu şi cauzele lor. Din interiorul tunelului în care trăim nu putem vedea decât lumea ca efect şi nu ca motivare. Şi asta, o recunoaştem numai dacă orgoliul de atotştiutori nu ne orbeşte.

  Există un model energetic al viului? H. Burr de la Universitatea Yale a măsurat câmpul electric de la un ou de broască înainte de începerea procesului de diferenţiere embrionară şi a găsit că la nivelul zonei din care se va dezvolta ulterior sistemul nervos valoarea sa era semnificativ mai ridicată. Măsurători de acest gen efectuate pe ouă de pasăre aflate în prima zi de incubaţie, fără să li se spargă coaja, i-au permis să indice cu precizie zona unde se va dezvolta extremitatea cefalică a viitorului pui. Se constată deci că încă înainte ca structura vie să se diferenţieze în organe apare o diferenţiere de câmp bioelectric sau bioenergetic. Plecând de aici, Burr emite ideea de matrice, de schemă energetică după care s-ar organiza structurile vii – idee care este sugerată şi de lucrările altor cercetători.

  E. J. Lund măsoară potenţialul electric la plante, constatând prezenţa unui câmp electric produs de ce-lulele vegetale. Determinări repetate ii permit să observe cum creşterea plantei este precedată de câmpurile electrice celulare care mobilizează auxinele (hormoni de creştere) în interiorul său. El afirmă că schema electrică a celulei (biocâmpul celulei) se modifică cu 30 de minute înainte de a se constata efectul hormonilor de creştere.

  L. Ravitz studiază ritmurile fiziologice ale organismului prin determinarea fluctuaţiilor ce au loc permanent la nivel de Biocâmp, ajungând şi el la concluzia că modificările noastre energetice anticipează pe cele clinice.

  William Tiller – profesor de fizică la Universitatea Stanford – emite de asemenea ipoteza conform căreia biocâmpul "ar putea fi un câmp de forţe pentru organizarea materiei vii".

  Sunt fizicieni care afirmă că într-un angrenaj format din miliarde de celule – cum este corpul uman -pentru a se menţine un echilibru între numărul de celule care mor şi cele care le înlocuiesc este necesar ca informaţia la acest nivel să se transmită cu viteza luminii, adică prin intermediul radiaţiei electromagnetice a câmpului biologic. Prin această ipoteză, care aduce din nou în discuţie câmpul biologic, explică Northrop şi Burr înlocuirea de două ori