Thelma Moss – profesor de psihologie la Universitatea Los Angeles din California (U. C. L. A.) – se numără printre promotorii – metodei Kirlian în S. U. A. împreună cu William Emboden, profesor de biologie la aceeaşi universitate, şi cu alţi colaboratori, dintre care este aproape nelipsit numele lui Kendall Johnson – întreprind (1978), la iniţiativa Companiei Naţionale pentru Seminţe, un studiu de selectare a seminţelor viabile de cele neviabile prin înregistrarea câmpului bioelectric. Probele efectuate au demonstrat nu numai aspecte ale biocâmpului, semnificativ diferenţiate la seminţele viabile de cele "ucise" chimic, dar, spre surpriza cercetătorilor, relevă şi un efect de "prefigurare" a viitoarei rădăcini, totdeauna de aceeaşi culoare – roşu-purpuriu. Ciudata imagine de "prefigurare" a viitoarei plante apare atât în înregistrarea fotografică a fenomenului, cât şi în înregistrarea pe bandă video ca o excrescenţă ce "depăşeşte" limitele fizice ale seminţei negerminate.

  Pe răsaduri de grâu, urmărite în vivo, se observă o intensă activitate bioelectrică sub forma unei emisiuni de scântei, care apare mai întâi la nivelul rădăcinii, apoi la nivelul mugurilor, indicând ordinea de dezvoltare a plantei.

  Surprinşi de apariţia fenomenului, cercetătorii preferă să citeze, în loc de explicaţii, pe Robinson şi Jaffe (1975): "în germenii plantelor sau animalelor. Există un model care prefigurează organizarea adultu-lui. Mecanismele prin care se formează şi se menţin aceste modele nu sunt elucidate. Dar s-a găsit o cheie a acestui mecanism. Când s-a descoperit că aceşti ger-meni conduc un curent electric prin ei înşişi". (Am observa aici, doar în trecere, analogia dintre "Ideile" lui Platon, arhetipurile lui Jung şi aceste câmpuri energetice care par să le confirme).

  Observaţiile grupului de cercetare de la U. C. L. A., ale lui Burr ca şi alte date sugerează aşadar existenţa unui câmp energetic matrice, organizator, pentru informaţia genetică. Lată o idee "nebună", ca să-1 parafrazăm pe Niels Bohr. Într-un moment în care descifrarea mecanismelor genetice este răsplătită cu mai multe premii Nobel, a afirma că nu ADN-ul deţine primul loc în transmiterea informaţiei, ci acesta este doar mijlocul prin care câmpul energetic originar transmite informaţia genetică, pare într-adevăr o îndrăzneală fără acoperire.

  Dar oare nu avem nevoie de idei îndrăzneţe ca să recuperăm întârzierea în care se află biologia în comparaţie cu dezvoltarea celorlalte ştiinţe? Nu pentru a scoate din impas o fizică, ce nu mai putea explica în manieră clasică noile fenomene apărute, a invocat Bohr necesitatea unor astfel de idei? Dacă astfel de idei s-au dovedit utile (să ne amintim de saltul fantastic pe care-1 face Einstein) pentru fizică, admiţând ideea că la viteze apropiate de aceea a luminii obiectele se contractă în direcţia mişcării, ipoteză prin care se pun bazele teoriei relativităţii, de ce atunci să le respingem aprioric, fără să vedem dacă pot da roade? Să enumerăm numai câteva din fenomenele care pot fi explicate prin admiterea acestei ipoteze: vindecările aşa-zise psihice (pe care le vom aborda mai târziu), readaptările ţesuturilor într-un organism adult la noile funcţii ce u se impun în caz de necesitate, înţelegerea evoluţiei şi a viului într-o altă lumină decât cea postulată de teoria hazardului. În această concepţie, perpetuarea viului nu ne mai apare sub forma "celulă din celulă", ci "energie din energie", bineînţeles, o energie codificată. În definitiv, ştim încă foarte puţin despre conversiunea materiei în energie, dar atât cât ştim nu infirmă ideea, ci o confirmă.

  W. Heisenberg, cel ce a emis celebrul principiu al nedeterminării sau incertitudinii, ne spune că "energia devine materie prin aceea că se transpune în forma unei particule elementare", iar "toate particulele elementare sunt. Alcătuite din acelaşi substrat şi anume. Din energie". Jacques Merleau-Ponty adaugă de asemenea că astăzi materia se numeşte "energie, radiaţie, foton, neutrino, câmp şi masă".

  Biocâmp şi câmp electromagnetic. P. Jitariu împreună cu alţi colaboratori au abordat pe larg problema existenţei câmpului biologic şi interferenţa sa cu câmpuri magnetice şi electrice induse experimental. Plecând de la ideea că mişcarea electronilor generează câmpuri electromagnetice, iar funcţionarea materiei vii nu înseamnă altceva decât un continuu transfer de electroni, P. Jitariu postulează (1978) ca fiind implicită existenţa unui câmp electromagnetic la nivelul tuturor structurilor vii. Câmpul biologic ar fi legat de asimetria structurală a macromoleculelor proteice. Această asimetrie structurală ar genera la rândul său o asimetrie electrică şi magnetică şi, foarte important ca punct de vedere, ar constitui cauza însăşi a reactivităţii structurilor vii. Ca orice câmp energetic, biocâmpul se propagă sub formă de unde. De aici se deduce posibilitatea ca transferul de energie şi informaţie impus de complexitatea reacţiilor biochimice din celulă să se realizeze prin intermediul biocâmpului, influxul nervos având doar rolul de declanşare, de iniţiere a proceselor biochimice necesare vieţii.

  Un ocean de semnale. Vorbind la modul figurat, se poate spune că plutim într-o permanentă baie de semnale. Emitem şi recepţionăm în continuu semnale prin intermediul cărora ne integrăm în marea ordine a Universului. Graţie acestor semnale suntem influenţaţi de tot ceea ce se întâmplă în galaxia noastră şi influenţăm în acelaşi timp şi comunicăm cu tot ceea ce este viu. In consecinţă, viaţa apare într-un ocean de informaţii. De aceea suntem de părere că apariţia şi organizarea iniţială a celulelor într-un univers de semnale fără posibilitatea de a le percepe ar fi un nonsens biologic.

  Este încă un argument ce impune ideea, pe care am dezvoltat-o anterior, că la toate nivelurile de organizare a vieţii, indiferent dacă îi cunoaştem sau nu o structură de tip nervos, este prezentă capacitatea de receptare a informaţilor din mediu, de prelucrare a lor şi de emitere a unui comportament adecvat. Dacă viaţa înseamnă schimb de informaţie şi energie cu mediul, dacă în structura unui organism viu sunt reflectate condiţiile de mediu în care acesta s-a format, oricum am vrea noi să interpretăm viaţa – ca expresie a hazardului (produs în ultimă instanţă şi el tot prin mediu) sau ca expresie a legităţilor impuse de evoluţie – posibilitatea de a percepe semnalele din spaţiul ce o înconjoară şi de a emite la rându-i semnale ne apare