Biocomunicaţia. După cum am mai subliniat, dacă acceptăm această idee impusă practic de o mulţime de procese pe care le-am defini sub termenul general de biocomunicaţie, fenomenele descrise îşi pot găsi o explicaţie ştiinţifică, fără să fie ignorate numai pentru că nu pot fi explicate şi abandonate domeniului atât de mult speculat al supranaturalului. S-au efectuat experienţe care sugerează existenţa unui limbaj între celule, adică posibilitatea acestora de a-şi transmite şi recepţiona semnale prin care sunt informate asupra stării lor.

  În anul 1972, la Institutul de medicină clinică şi experimentală din Novosibirsk, Kaznacheev, Şurin şi Mihailova au remarcat un schimb de informaţii, adică o "conversaţie" între două culturi de celule identice, izolate între ele printr-un perete de cuarţ. Unul din loturile de celule este infestat experimental cu un virus care distruge cultura. Dacă cele două loturi sunt izolate printr-un perete de sticlă, lotul-martor rămâne neinfluenţat, dar dacă se înlocuieşte peretele izolator de sticlă cu unul de cuarţ, atunci se constată că şi în lotul de celule sănătoase, unde nu s-a introdus deci virus, apare aceeaşi suferinţă. Experienţa conferă acelaşi rezultat dacă se repetă şi cu alte toxice pe un singur lot. Cum între cele două loturi nu există nici o legătură printr-o structură vie, s-a presupus că fenomenul s-ar putea produce prin transmiterea unor semnale purtătoare de informaţie patologică prin peretele de cuarţ. Înlocuirea cuarţului cu sticla, care este opacă la radiaţia ultravioletă, împiedică producerea fenomenului. Mesajul pare a fi deci codificat şi transmis prin radiaţia electromagnetică din spectrul ultravioletului. De aici şi concluzia oamenilor de ştiinţă că in-formaţia între cele două sisteme biologice s-a transmis pe lungimea de undă a radiaţiei ultraviolete. Concluzia coincide cu a altor cercetători care incriminează aceeaşi lungime de undă în biocomunicaţie.

  Să notăm aici că în acest. Caz celulele nu erau integrate într-un organism şi în consecinţă nu existau legături nervoase între ele, care să le permită captarea şi decodificarea informaţiei. În ciuda acestui fapt, comunicarea s-a produs, ceea ce oferă o bază, e adevărat, încă firavă, în înţelegerea unui alt fenomen – capacitatea plantelor de a reacţiona la gândurile şi intenţiile noastre, după cum par să susţină unele fapte de observaţie (Chandra Bose, C. Backster, M. Godeanu), posibilitatea tuturor celulelor vii de a recepţiona şi decodifica semnale purtătoare de informaţie venite din afara lor, pe o altă cale decât cea a sistemului nervos. Există, aşadar, la acest nivel un alt suport pentru informaţie.

  Poziţia omului de ştiinţă. Suntem conştienţi că pătrundem în cele mai delicate şi vulnerabile domenii ale cunoaşterii. Vulnerabile pentru că fenomenele ce se petrec aici nu pot fi explicate în întregime prin datele actuale ale ştiinţelor.

  Din prezentarea capitolelor anterioare, în care abundă informaţia rece, uscată, sub raportul rezonanţei afective, dar foarte necesară pentru discuţia noastră, cititorul îşi poate da seama că pentru a obţine o înţelegere cât de cât apropiată de realitate este nevoie de culegerea unei cantităţi imense de informaţii şi din domenii foarte variate ale ştiinţelor. O critică lucidă a acestor fenomene trebuie să recurgă la noţiuni de filosofie, informatică, genetică, neurofiziologie, fizică, istoria religiilor, ca să nu amintim decât câteva din domeniile de cunoaştere implicate.

  Se ridică şi o altă întrebare: de ce oamenii de ştiinţă nu iau în consideraţie literatura care pe alocuri abundă în tratarea unor fenomene, să le numim, neconvenţionale? S-ar putea răspunde prin aceea ca mai toate cărţile care au abordat această tematică, nefiind scrise de specialişti, speculează, din dorinţa de a avea succes, una din marile slăbiciuni ale sensibilităţii omeneşti, gustul pentru mister (nu spunea Einstein că, dintre toate experienţele, cea mai fascinantă este aceea a misterului?). Fenomenele sunt prezentate romanţat, colorat, având aerul că se pătrunde într-un templu interzis, unde nu se săvârşesc decât minuni. Stilul acesta trezeşte mari îndoieli omului de ştiinţă, care vrea adevărul nud, dezbrăcat de mister. La rândul său, omul de ştiinţa, de teama demonetizării, a ridicolului, refuză să abordeze un domeniu considerat în ochii confraţilor lui "sanctuar al magiei".

  Interdisciplinaritatea – cheie a cunoaşterii. Îndoieli şi suspiciuni de incompetentă trezesc de asemenea folosirea termenilor inadecvaţi, de exemplu de către un fizician în domeniul biologiei, şi invers. Şi biologul şi fizicianul pot remarca fenomene care, pentru a fi explicate, cer noţiuni din alte specialităţi decât ale lor. La volumul de cunoştinţe acumulat astăzi este greu să mai fie cineva un Aristotel sau un Da Vinci. De aceea apare tot mai necesară munca în echipă. Să nu uităm că acela care a revoluţionat cu adevărat medicina, cel de la care ştim că bolile infecţioase au la origine microbi şi nu miasmele ignorantei medievale, cel de la care efectiv lumea a aflat de ce trebuie să se spele pe mâini înainte de a mânca (sic!) a fost un chimist şi nu un medic. Acesta era Louis Pasteur, nume cu amplă rezonanţă pentru noi, dar nu şi pentru primii săi judecători.

  Fenomene rare. Un alt motiv pentru care unele fenomene sunt greu sau deloc acceptate este şi acela al rarităţii lor. Spre exemplu, îţi dintre cei care vor citi aceste rânduri au asistat la un experiment rea! De transmitere telepatică a unor informaţii? Poate nimeni sau doar foarte puţini. Dacă noi înşine n-am fi avut acest rarisim prilej de studiu şi experimentare pe un subiect înzestrat cu astfel de însuşiri, nu am fi considerat util să abordăm subiectul sau 1-am fi abordat doar ipotetic. Să recunoaştem că pentru 99% dintre noi, aceasta este situaţia. E de mirare atunci că este atât de controversată telepatia? De ce se manifestă aşa de rar fenomene ca telepatia, vindecările prin sugestie şi prin transfer energetic sau prin acupunctură chiar, stările extatice, performanţele yogine etc.? Toate aceste fenomene sunt expresii ale bioenergiei noastre. În mod excepţional apar dezvoltate la unii subiecţi; la restul credem că rămân sub o formă latentă. La subiecţii dotaţi, rezistenta la circulaţie, accesibilitatea, conducerea acestei energii în organism par a fi diferite de a celor nedotaţi. Acest ultim punct 1-am probat adeseori prin măsurători electrice cutanate. În punctele utilizate în medicina