orientală (în acupunctură, spre exemplu) rezistenţa electrică este nesemnificativ modificată la subiecţii din ultima categorie. Aproape nu există diferenţă în raport cu zonele vecine. In termeni de fizică, am putea interpreta fenomenul ca o dificultate în conducerea bioenergiei la nivelul organismului din cauza rezistenţei electrice mari a ţesuturilor.

  Energia viului – energie electrică? Sa încercăm, ghidaţi de firul oferit de ştiinţele actuale, sa pătrundem în acest labirint, asumându-ne riscurile de care am vorbit.

  Cheia tuturor fenomenelor aparent ciudate în comportarea lumii vii constă în imposibilitatea noastră de a le obiectiva şi reproduce la dorinţă, în aşa fel încât să răspundă criteriilor cerute de ştiinţă pentru a atesta realitatea unui fenomen. Să abordăm pe rând ambele criterii. De ce nu pot fi obiectivate în totalitate, cu aparatura de care dispunem? Explicaţia constă în faptul că mijloacele de explorare energetică folosite la ora actuală pot culege din organismul nostru numai semnalele de ordin electric. Noi dispunem astăzi de ectroencefalograf, cu ajutorul căruia înregistrăm biocurenţi cerebrali. Dispunem de electrocardiograf, prin care culegem semnalele electrice emise de cord în timpul funcţionării. Toate reacţiile biochimice dintr-un organism viu, însemnând un schimb de ioni, au ca ultimă expresie energia electrică. Toate informaţiile primite de noi prin cele cinci simţuri sunt codificate la nivelul receptorilor în semnale electrice. Acestea sunt transmise pe căile nervoase creierului, care le decodifică şi ia cunoştinţa de mesajul transmis. Lumina, undele sonore, gustul, mirosul, durerea, căldura şi frigul, atingerile chiar cele mai tandre nu ajung la creier decât sub forma unor simple semnale electrice. Este ciudat să-ţi dai seama că toată lumea aceasta de senzaţii nu pătrunde dincolo decât sub forma prozaică a unor semnale electrice. La rându-i, creierul emite informa (iile reprezentate prin conduita, gânduri, sentimente, atitudini, mişcări, tot sub forma unor semnale electrice.

  Putem reduce toată energia noastră la energia electrică? Dacă da, atunci cunoscând parametrii acestei energii pe care o putem măsura cu mijloace electronice ar trebui, în mod logic, să determinăm organismul să funcţioneze cu energia electrică din reţea.

  Aceasta s-a şi reuşit pentru cord care poate funcţiona cu cardiostimulatorii implantaţi în corp. Dar să nu ne grăbim în optimismul nostru. N-am făcut decât să aducem un impuls electric dintr-o sursă tehnică la o frecvenţă bine cunoscută şi ritmic mai mult. Am putea face acelaşi lucru cu creierul, bazându-ne doar pe parametrii biocurenţilor cerebrali pe care îi înregistrăm pe o encefalogramă? Distingem noi o urmă de gând, o frântură de sentiment în această linie sinuoasă pe care aparatele ne-o indică drept activitatea creierului nostru? Putem accepta imaginea unui om care să funcţioneze prin conectarea lui la o sursă electrică? Poate singură energia electrică să întreţină viaţa organismului? Evident, nimic din toate acestea. Şi atunci apar două posibilităţi de interpretare: ori admitem că bioelectricitatea este un epifenomen, un efect secundar al energiei din structurile vii şi noi nu înregistrăm decât numai acest aspect, ori admitem că în afara energiei bioelectrice mai există şi o altă energie pe care noi nu o cunoaştem încă, nu o putem obiectiva prin mijloacele de care dispunem acum, dar pe care poate o vom cunoaşte mâine. Indiferent însă cum o considerăm, ceva în funcţionarea viului rămâne încă necunoscut, neînregistrat de aparate. De aici neîncrederea, scepticismul, negarea unor fenomene ce nu pot fi înţelese, cum ar fi, de exemplu, telepatia etc. Neputând fi obiectivate, nu li se cunosc legile după care se desfăşoară. Necunoscând aceste legi, nu le putem reproduce deliberat. Şi iată cum niciunul dintre cele două criterii cerute de ştiinţă pentru a admite un fenomen nu sunt îndeplinite. Ce ne rămâne de făcut? Să obligăm fenomenele să se încadreze într-un spaţiu îngust sau ştiinţa să-şi extindă limitele? Cum nu putem acţiona asupra lor, via (a existând indiferent de voinţa noastră, suntem de părere că trebuie să le deschidem larg porţile ştiinţei. A le ignora înseamnă a continua la nesfârşit un dialog steril cu partizanii domeniului.

  BIOCOMUNICAŢIA – FENOMEN OBIECTIVABIL.

  Se admite în general că nu este demonstrată o altă cale naturală de obţinere a informa (iilor în afara celor constituite de organele de simţ. Este însă aceasta realitatea? Şi dacă nu, de ce sunt contestate alte modalităţi de transmitere a informaţiilor în lumea vie? Lată întrebări la care ne propunem să răspundem în cele ce urmează.

  Un experiment. Într-o zi din vara anului 1976, împreună cu un grup de specialişti în neurofiziologie, electronică şi cibernetică, urmăream în laborator un subiect care părea să sfideze prin capacităţile sale legile cunoscute în funcţionarea creierului uman. Rând pe rând, fiecare dintre noi, la dorinţă, putea transmite mental diverse mesaje pe care subiectul le recepţiona după un anumit timp, fără să piardă aproape nimic din conţinutul transmis.

  Experienţă după experienţă se derulează cu o reuşită nesperată. Se transmit cuvinte, fraze, ordine de acţiuni. Se iau măsuri de precauţie pentru a înlătura orice subiectivism din partea noastră, orice posibilitate de fraudă din partea subiectului. Se dau ordine contradictorii pentru a deruta subiectul. Rezultatul este totdeauna acelaşi, când ceea ce i se cere subiectului se înscrie într-o anumită arie de posibilităţi, precizată deja înainte de începerea experimentului.

  Ne aflăm aşadar în fata acelui fenomen atât de contestat de unii, apărat cu înverşunare de alţii, de transmitere a informaţiilor de la un creier la altul pe alte căi decât cele obişnuite. Ne aflăm în faţa unui experiment real de telepatie. Este adevărat fenomenul? Care sunt legităţile lui? Este posibilă cunoaşterea lor? Cu aceste întrebăm aveam să întreprindem unul din studiile cele mai fascinante, menite să lumineze un colţ infim din vastul câmp în care se proiectează enigma existenţei noastre.

  Definiţii. Mai întâi am dori să discutăm accepţiunile actuale ale termenului de telepatie, care, după cum se ştie, înseamnă "afecţiune la distanţă". Dacă în cazul omului poate fi acceptat tale quale, la alte niveluri biologice – unde, după cum vom vedea, se presupune de asemenea că există -este mai dificil de admis ca atare. În limbajul cercetătorilor şi comentatorilor ruşi, întâlnim frecvent substituirea termenului cu cel de "radiocomunicaţie biologică" sau de