"transfer de informaţie biologică. Cum nu s-a demonstrat încă implicarea unor unde radio în transmiterea informaţiilor biologice de la un creier la altul, preferăm să păstrăm termenii de biocomunicaţie şi de transfer de informaţie biologică. Au cel puţin avantajul de a se insera în limbajul ştiinţific modern. Fiecare epocă îşi construieşte un limbaj propriu.

  Gândul – o forţă. Problemele ridicate de fenomenul de biocomunicaţie în afara limbajului, prezent la nivelul întregii lumi vii, de la formele cele mai simple de viaţă până la om, induc în planul cunoaşterii teoretice ca şi al realităţii practice consecinţe mult mai complexe decât par la prima vedere. Dacă telepatia există, atunci nu mai poate fi redusă la dimensiunile unui joc amuzant de societate. Realitatea reclamă în primul rând o realitate fizică. Norbert Wiener aprecia că fenomenul va constitui un obiect real de cercetare ştiinţifică atunci când i se vor găsi corelaţii fizice, care efectiv trebuie să existe.

  A spune că o intenţie, o dorinţă de acţiune se însoţeşte de materializarea unui câmp energetic în spaţiul ce ne înconjoară, aşa după cum pare să rezulte din cercetările de până acum, în parte deja prezentate, reprezintă pentru cel neavizat, limitat doar la noţiunile clasice cunoscute, o afirmaţie hazardată.

  Chiar dacă în prezent nu dispunem de mijloace foarte riguroase de certificare a câmpurilor energetice emise de organismele vii, toate premisele duc spre afirmarea existenţei lor. Dacă telepatia există, atunci trebuie să admitem în mod logic că s-a transmis ceva între experimentator şi subiect, altfel spus, între emiţător şi receptor. S-a transmis desigur o informaţie elaborată în creierul emiţătorului. Informaţia, după cum ştim, nu poate fi transmisă fără un suport energetic, un vehicul. Acest vehicul trebuie în consecinţă să fie im câmp energetic. Nu cunoaştem încă natura acestei energii, toate experienţele de descifrare au eşuat, ceea ce nu înseamnă că ea nu există şi nu va fi găsită cândva. Am comentat mai sus interferenţele sale cu energia bioelectrică.

  Din experimentul realizat de noi au rezultat o serie de aspecte care, chiar dacă nu permit concluzii, oferă şansa unor ipoteze.

  Recepţie şi conştientizare. Receptorul avea nevoie de o stare psihică particulară, constând într-o îngustare a câmpului conştientei cu limitarea stimulilor veniţi din afara organismului. Solicita absenţa zgomotelor din jur şi îşi bloca vederea. Automat apoi intra într-o stare psihică particulară propice unei astfel de recepţionări. Hotărârea asupra a ceea ce doream să transmitem şi desemnarea celui ce urma să transmită erau fixate în comun, subiectul receptor aflându-se în acest timp în afara incintei, însoţit de un colaborator, el însuşi străin de conţinutul mesajului propus a fi transmis. Prin stabilirea ad-hoc a mesajului doream să înlăturăm orice posibilitate de cunoaştere prealabilă a sa. Mai mult, unele mesaje, ca numerele de telefon, nici nu le pronunţam. Erau scrise pe o hârtie, care după ce se citea era imediat distrusă.

  Odată precizat mesajul, subiectul era invitat în laborator şi i se indica cine va fi emiţător. Este interesant aici de relatat că subiectul, deşi lucra doar cu un singur emiţător, cerea ca toată lumea prezentă să se concentreze spre acelaşi scop, precizând că îi facilitează recepţionarea mesajului. Ca emiţători au urmat pe rând fiecare din cei 5 experimentatori prezenţi. După un a-numit număr de repetări, s-a constatat în mod evident că se obţineau rezultate mai bune în cazul anumitor emiţători, timpul necesar subiectului pentru recepţiona-rea mesajului reducându-se uneori la jumătate.

  Într-un interval de timp care a variat între 2 şi 5 minute, receptorul se concentra asupra mesajului transmis, cu vederea blocată şi mâinile întinse, probabil şi pentru a evita obstacolele din cameră. Din când în când părea că pierde legătura şi atunci atingea cu mâna fruntea sau degetele emiţătorului, fără ca acesta să constituie o condiţie obligatorie a receptării mesajului. Solicita ca mesajul să nu fie for-mat dintr-o frază complicată, ci din construcţii simple. Dacă era format din mai multe fraze, atunci trebuia transmis pe fragmente. Recepţiona mai uşor impulsul gândului decât conţinutul semantic. Spre exemplu, executa mai uşor indicaţia de a saluta dacă i se comanda mental "Braţul sus!" decât "Salută!". Spunem mai uşor, pentru că nu era exclusă nici recepţionarea unor ordine mai complicate. Această observaţie ne-a sugerat că probabil decodificarea mesajului se face la niveluri cerebrale arhaice din punct de vedere filogenetic. Elaborările sintactice care solicită formaţiuni cerebrale mai recente filogenetic erau mai greu decodificate. Observaţia nu are valoare decât pentru cazul studiat, existând şi recepţii de mesaje mult mai complexe în cazuri citate de alţi autori.

  Prima condiţie pentru recepţionarea mesajului era claritatea sa. Când i s-a dat un ordin voit contradictoriu, receptorul a intrat într-o mare derută. Nu ştia ce să facă.

  Într-o altă experienţă i s-a cerut subiectului să formeze un număr de telefon. A executat ordinul transmis mental după 5 minute.

  Am dorit să ştim dacă subiectul conştientizează complet ceea ce are de executat şi dacă ar executa acţiuni iraţionale, contrare voinţei sale. Voiam cu alte cuvinte, să ştim dacă pe această cale se pot săvârşi acţiuni vulnerabile pentru umanitate.

  Primul ordin ilogic a fost să-şi arunce pe jos un obiect vestimentar propriu. La aşezat pe un scaun şi nu ne-a fost clară intenţia. Atunci am hotărât să i se ordone să arunce pe fereastră unele din ustensilele noastre profesionale. Era un instrument pentru testat reflexe. S-a dus la fereastră şi a început să bată ritmic cu el în pervaz. Era cu faţa complet orientată spre exterior, iar emiţătorul se afla în spatele său la distanţă de circa 3 m, repetând mereu în gând "Aruncă-l! Aruncâ-1l Aruncă-1!'.

  La un moment dat subiectul receptor se întoarce cu faţa spre noi şi strigă iritat: "Chiar vreţi să-1 arunc? Cine o să se ducă după el?!".

  S-a creat imediat o atmosferă de destindere. Şi de satisfacţie. Cel puţin în cazul studiat nu exista pericolul folosirii în scopuri dăunătoare a unor fenomene particulare din biologia noastră. Omul era pe deplin responsabil de gestul pe care-i executa.

  Din acest experiment mai rezultă şi un argument în