aparent, la nesfârşit. Obiectivul nostru este să descurcăm iţele intrigii. Ştim că Harkonnenii stochează melanj. Următoarea întrebare pe care ne-o punem este; cine mai stochează? Astfel întocmim lista duşmanilor noştri.

  — Anume?

  — Unele Case despre care ştiam că ne sunt ostile şi altele pe care ni le credeam prietene. Dar deocamdată nu ele trebuie să ne preocupe, ci altcineva, mult mai important: iubitul nostru Împărat Padişah.

  Brusc, Paul simţi că i se usucă gâtlejul.

  — N-ai putea să convoci Landsraadul şi să dezvălui…

  — Ca duşmanul să-şi dea seama că ştim în ce mână ţine cuţitul? A, nu, Paul. Acum vedem cuţitul. Cine ştie unde va fi în momentul următor? Avertizând Landsraadul n-am face decât să stârnim o imensă confuzie. Împăratul ar nega totul. Cine l-ar contrazice? Ne-am alege doar cu un mic răgaz, riscând totodată să provocăm haosul. Şi dincotro ar veni următorul atac?

  — Toate Casele ar putea începe să stocheze mirodenie.

  — Inamicul ne-a luat-o înainte: are un avans greu de recuperat.

  — Împăratul, murmură Paul. Cu alte cuvinte, sardaukarii.

  — Deghizaţi, fără-ndoială, în uniforme Harkonnen. Dar rămânând aceiaşi soldaţi fanatici.

  — Cum ne-ar putea ajuta fremenii contra sardaukarilor?

  — Hawat ţi-a vorbit despre Salusa Secundus?

  — Planeta-închisoare a Împăratului? Nu.

  — Dar dacă-i mai mult decât o planeta-închisoare, Paul? Există o întrebare pe care nu şi-o pune nimeni despre Corpul Imperial al sardaukarilor: de unde provin aceşti soldaţi?

  — De pe planeta-închisoare?

  — Provin de undeva.

  — Dar recrutările pe care Împăratul le impune…

  — Asta suntem îndemnaţi să credem: că nu-s decât acei recruţi, minunat instruiţi încă de tineri. Din când în când mai scapă câte o vorbă despre cadrele de instrucţie imperiale, dar echilibrul civilizaţiei noastre rămâne acelaşi: forţele militare ale Caselor Mari din Landsraad pe de o parte, iar pe de cealaltă sardaukarii şi trupele lor de sprijin. Şi trupele lor de sprijin, Paul. Sardaukarii rămân sardaukari.

  — Dar toate referinţele despre Salusa Secundus susţin că-i o lume de iad!

  — Fără doar şi poate. Dar dac-ai vrea să formezi oameni duri, puternici, cruzi, ce condiţii de mediu le-ai alege?

  — Cum ţi-ai putea asigura loialitatea unor asemenea oameni?

  — Există metode verificate: cultivarea sentimentului de superioritate, a misticii legământului secret, a spiritului suferinţei comune. Sunt mijloace sigure. Au fost folosite pe multe lumi şi-n multe epoci.

  Paul dădu din cap, fără să-şi ia ochii de pe chipul tatălui său. Simţea iminenţa unei revelaţii.

  — Acum gândeşte-te la Arrakis, reluă Ducele. În afara oraşelor şi-a satelor de garnizoană, este o lume tot atât de înspăimântătoare ca şi Salusa Secundus.

  Paul făcu ochii mari.

  — Fremenii!

  — Sunt baza virtuală a unei armate la fel de puternice şi de periculoase ca sardaukarii. Va fi nevoie de răbdare pentru a-i instrui în secret şi de bani pentru a-i echipa cum se cuvine. Dar fremenii există… iar mirodenia înseamnă bani. Acum ai să înţelegi de ce ne ducem pe Arrakis, deşi ştim că este o capcană.

  — Harkonnenii nu cunosc nimic despre fremeni?

  — Harkonnenii i-au dispreţuit dintotdeauna. Se amuzau, vânându-i ca pe sălbăticiuni. Nici măcar nu şi-au dat vreodată osteneala să afle câţi sunt. Cunoaştem politica lor faţă de populaţiile planetare: cheltuieli minime pentru a le menţine în viaţă şi a le exploata. (Ducele se răsuci brusc şi fireturile şoimului brodat pe uniformă scânteiară.) Înţelegi?

  — Suntem pe cale să negociem cu fremenii…

  — Am trimis o delegaţie condusă de Duncan Idaho. Este un om mândru şi neîndurător, dar iubeşte adevărul. Cred că fremenii îl vor aprecia. Dacă avem noroc, ne vor judeca după el: Duncan cel drept.

  — Duncan cel drept, repetă Paul. Şi Gumey cel dârz.

  — Bine zis, încuviinţă tatăl său.

  Iar Paul gândi: Gumey e dintre cei despre care vorbea Cucernica Maică – este dintre aceia pe care se sprijină o lume:”…dârzenia celor bravi”.

  — Gumey mi-a spus că azi te-ai descurcat bine la scrimă, zise Ducele.

  — Mie nu mi-a spus tot aşa, replică Paul.

  Tatăl său râse cu poftă.

  — Îmi închipuiam că trebuie să fie zgârcit cu laudele. Zicea că înţelegi de minune – sunt cuvintele lui – diferenţa dintre tăişul unei lame şi vârful ei.

  — Gumey susţine că nu-i artistic să omori cu vârful. Că trebuie s-o faci cu tăişul.

  — Gumey e un romantic, mormăi Ducele. Întorsătura pe care o luase dintr-o dată conversaţia cu fiul său îl tulburase. Tăcu o clipă, apoi spuse: Aş vrea să nu fii niciodată nevoit să omori… dar dacă va fi necesar, s-o faci cum poţi – cu vârful sau cu tăişul.

  Îşi înălţă ochii spre luminatorul pe care răpăia ploaia.

  Paul îi urmări privirea şi se gândi la atmosfera umedă a Caladanului, la ploaie – un fenomen inexistent pe Arrakis, după cum relatau sursele pe care le studiase. Apoi, gândul la cerul de deasupra îl duse mai departe, la spaţiul dintre cele două lumi.

  — Sunt chiar aşa de mari navele Ghildei? Întrebă.

  Ducele îşi coborî privirea spre el.

  — Va fi prima ta călătorie în afara planetei… Da, sunt nave mari. Avem de parcurs un drum lung şi vom călători la bordul unui transspaţial, o navă cu adevărat gigantică. Într-un singur ungher din pântecele ei, vor încăpea toate fregatele şi bunurile noastre. Vom fi doar o fărâmă din încărcătură.

  — Şi nu vom avea voie să ieşim din fregatele noastre?

  — E o parte din preţul pe care-l plătim Ghildei pentru garantarea securităţii. Dacă lângă noi s-ar afla nave Harkonnen, n-am avea de ce să ne temem. Harkonnenii n-ar cuteza, nici ei, să-şi pericliteze privilegiile de transport.

  — O să stau cu ochii pe ecrane şi-am să încerc să zăresc un ghildar.

  — N-ai să reuşeşti. Nici propriii lor agenţi nu-i văd vreodată pe ghildari. Ghilda îşi păzeşte