— Crezi că se ascund pentru că au suferit mutaţii şi înfăţişarea lor nu mai e… umană?

  — Cine ştie? (Ducele dădu din umeri.) Oricum, n-o să lămurim noi misterul. Şi apoi, avem probleme mai importante. Tu, de exemplu.

  — Eu?

  — Mama a vrut să-ţi spun eu, fiule. Vezi tu… s-ar putea să ai aptitudini de mentat.

  Paul îşi privi lung tatăl. O clipă, rămase mut, apoi:

  — Mentat? Eu? Dar…

  — Hawat crede la fel, fiule. E-adevărat.

  — Dar, după câte ştiu eu, formarea unui mentat trebuie să înceapă din copilărie şi fără a i se dezvălui nimic celui în cauză, pentru a nu-i inhiba primele…

  Tăcu brusc. Evenimentele din trecut se concentrară fulgerător în mintea lui, într-o singură ecuaţie.

  — Înţeleg, murmură.

  — Vine o zi, rosti Ducele, când posibilul mentat trebuie să afle ce i s-a ascuns până atunci. Ziua în care nu mai poate fi îndrumat şi trebuie să hotărască singur dacă va continua sau va abandona procesul de formare. Unii pot merge mai departe, alţii sunt incapabili. Numai posibilul mentat poate şti asta despre el însuşi.

  Paul îşi frecă bărbia. Toate învăţăturile speciale pe care le primise de la Hawat şi de la mama – mnemotehnica, dirijarea percepţiei şi concentrarea atenţiei, controlul muşchilor şi ascuţirea sensibilităţii, studiul vorbirii şi al nuanţelor vocii – toate acestea se contopeau, căpătând acum un înţeles nou.

  — Într-o zi vei fi Duce, fiule, spuse tatăl său. Un Duce mentat ar fi într-adevăr o forţă. Poţi hotărî acum… sau mai ai nevoie de timp?

  Paul răspunse fără şovăială:

  — Voi continua.

  — O forţă, într-adevăr, murmură Ducele.

  Paul îi privi zâmbetul orgolios şi zâmbetul acela îi răscoli sufletul; pe faţa osoasă a tatălui său, părea rânjetul unei hârci. Închise ochii şi simţi redeşteptându-se în el obsesia ţelului cumplit. Poate că ţelul cumplit e să devin mentat, gândi.

  Dar chiar în timp ce forma acest gând, noua sa conştiinţă îl respingea.

 Chapter 7

  Procesul Bene Gesserit de implantare a unor legende prin Missionaria Proiectiva a fost deplin fructificat în cazul doamnei Jessica şi al Arrakisului. Însămânţarea universului cunoscut cu o temă profetică destinată protejării personalului B. G. Constituie un sistem a cărui ingeniozitate a fost de mult apreciată, dar niciodată nu a existat o potrivire atât de perfectă între persoane şi pregătire, ca pe Arrakis. Legendele profetice se dezvoltaseră aici până la adoptarea „etichetelor” specifice (inclusiv titlul de Cucernică Maică, ritualul canto şi respondu, precum şi cea mai mare parte din panoplia propheticus Shari-a). Cât despre doamna Jessica, astăzi este unanim recunoscut faptul că puterile ei latente au fost grav subestimate.

  Fragment din Criza arrakiană: Analiză de prinţesa Irulan (Document secret B. G.

  — Dosarul nr. AR-81088587)

  PRETUTINDENI în jurul doamnei Jessica, stivuite în colţuri, răspândite în mijlocul marelui hol al palatului din Arrakeen, zăceau bunurile împachetate ale familiei: lăzi, cufere, cutii, baloturi – unele parţial deschise. Iar de afară se auzea zgomotul unui nou transport de pachete, pe care hamalii de pe naveta Ghildei îl descărcau la intrare.

  Jessica se afla în centrul holului. Se răsuci încet, plimbându-şi privirea peste nişele şi arcadele cufundate în umbră, peste ferestrele adânci şi înguste. Aspectul anacronic al locului amintea de Sala Surorilor de la şcoala Bene Gesserit. Dar sala şcolii i se păruse întotdeauna caldă, primitoare. Aici, totul era piatră rece.

  Oare din ce străfunduri ale istoriei scosese arhitectul aceste ziduri cu contraforturi şi draperiile acestea întunecate, se întrebă Jessica. Tavanul se arcuia două etaje mai sus, susţinut de grinzi masive de lemn, al căror transport prin spaţiu, până aici, pe Arrakis, costase cu siguranţă o avere. Niciuna dintre planetele acestui sistem nu avea copaci din care s-ar fi putut ciopli asemenea grinzi. Doar dacă nu cumva erau din imitaţie de lemn… Dar nu i se păreau imitaţie.

  În zilele Vechiului Imperiu, palatul servise drept reşedinţă guvernamentală. Pe vremea aceea se acorda mai puţină importanţă cheltuielilor. Edificiul data dinaintea Harkonnenilor şi a noii lor capitale, Carthag – un oraş ieftin şi urât, aflat la vreo două sute de kilometri spre nord-est, dincolo de Ţinutul Sfărâmăturilor. Leto dăduse dovadă de înţelepciune alegând drept sediu administrativ localitatea aceasta. Numele, Arrakeen, era un nume sonor, încărcat de tradiţie. Pe de altă parte, oraşul era mic, deci mai uşor de „sterilizat” şi de apărat.

  Din nou, dinspre intrare răzbătură bufnituri de lăzi descărcate. Jessica oftă.

  În dreapta, rezemat de un cufăr, se afla tabloul înfăţişându-l pe tatăl Ducelui. Sforile ambalajului atârnau pe ramă ca nişte ornamente zdrenţuite. Mâna stângă a Jessicăi mai strângea încă o bucată de sfoară. Lângă portret era capul împăiat al unui taur negru, montat pe o placă de lemn lustruit. Capul părea o insulă întunecată, într-o mare de hârtie mototolită. Placa stătea pe podea şi botul lucios al taurului era îndreptat spre tavan, ca şi când animalul s-ar fi pregătit să scoată un muget provocator, în această încăpere plină de ecouri.

  Jessica se întrebă ce-o mânase să despacheteze mai întâi aceste două obiecte – capul împăiat şi tabloul. Îşi dădea seama că gestul fusese întrucâtva simbolic. Niciodată din ziua în care negociatorii Ducelui o cumpăraseră de la şcoală, nu se simţise atât de speriată şi de nesigură.

  Capul şi tabloul.

  Obiectele îi sporeau sentimentul de nelinişte. Se zgribuli, privi din nou ferestrele înguste, înalte. Abia trecuse de amiază, dar la latitudinea aceasta cerul părea sumbru şi rece – atât de întunecat şi de posomorât, în comparaţie cu azurul Caladanului! Dorul de casă îi răscoli sufletul ca un junghi ascuţit.

  Cât de departe eşti, Caladan…

  — Ei, iată-ne şi aici!

  Era vocea Ducelui Leto.

  Jessica se întoarse şi-l văzu ieşind din pasajul boltit care ducea în sala de mese. Uniforma de campanie, neagră, cu şoimul roşu heraldic pe buzunarul