— Credeam că te-ai rătăcit în casa asta hidoasă, spuse el.

  — E o casă rece, zise Jessica.

  Îi privi silueta înaltă, faţa smeadă care o ducea cu gândul la livezi de măslini şi un soare auriu răsfrângându-şi razele în ape albastre. Ochii lui cenuşii aveau ceva din fumul unui foc de lemne. Dar chipul era de prădător: prelung, cu muchii ascuţite şi faţete.

  I se făcu deodată frică de el. Devenise atât de sălbatic, atât de dur, de când hotărâse să se supună poruncii Împăratului…

  — Întregul oraş e rece, spuse ea.

  — Nu-i decât un târg de garnizoană, murdar şi înecat în praf, încuviinţă el. Dar o să-l schimbăm noi. (Îşi plimbă ochii de jur împrejur.) Holul ăsta şi sălile învecinate sunt destinate primirilor oficiale. Adineauri am aruncat o privire prin câteva apartamente din aripa sudică. Sunt mult mai plăcute.

  Se apropie de Jessica şi-i atinse braţul, admirând în tăcere frumuseţea ei impunătoare, plină de demnitate.

  Şi iarăşi se gândi la obârşia ei necunoscută. Vreo Casă proscrisă? Vreo dinastie surghiunită? Părea mai maiestuoasă chiar decât membrii familiei imperiale.

  Intensitatea privirii lui o făcu pe Jessica să se întoarcă pe jumătate şi să-i dezvăluie profilul. Iar Ducele constată că nu exista nimic deosebit, nimic precis care să definească frumuseţea ei. Sub părul bogat, de culoarea bronzului lustruit, o faţă ovală. Ochii, depărtaţi, verzi şi la fel de senini cum era cerul Caladanului dimineaţa. Nasul mic, gura mare şi generoasă. Trupul frumos, dar cu discreţie; era înaltă, cu linii suple.

  Îşi aminti că surorile din şcoală o caracterizaseră drept uscăţivă, după spusele trimişilor săi. Descrierea era rudimentară. Jessica readusese neamului Atreides adevărata frumuseţe princiară. Era fericit că Paul o moştenise.

  — Unde-i Paul? Întrebă.

  — Pe undeva prin casă. Studiază cu Yueh.

  — Probabil în aripa de sud. Mi s-a părut că aud glasul lui Yueh, dar n-am avut timp să verific. (Ducele o privi, şovăind.) De fapt, n-am venit decât ca să atârn cheia Castelului Caladan în sala de mese.

  Jessica îşi ţinu răsuflarea, înfrângându-şi imboldul de a se lipi de el. Venise să atârne cheia… Semnificaţia gestului avea caracter de irevocabilitate. Dar nu era nici momentul, nici locul potrivit pentru a căuta consolare.

  — Când am sosit, am observat drapelul nostru pe clădire, zise ea.

  Ducele îşi aruncă privirea către portretul tatălui său.

  — Te pregăteai să-l agăţi. Unde?

  — Undeva, aici.

  — Nu.

  Cuvântul era net, categoric. Jessica ar fi putut recurge la viclenie pentru a-l convinge pe Duce, însă o discuţie deschisă era inutilă. Totuşi, trebuia să încerce, chiar dacă o făcea doar pentru a-şi aminti ei înseşi că nu vrea să-l înşele.

  — Domnia-Ta, dacă ai vrea să…

  — Răspunsul meu rămâne nu. Sunt şi-aşa scandalos de indulgent cu tine în multe privinţe, dar asta nu. Vin din sala de mese, care este…

  — Domnia-Ta! Te rog…

  — Am de ales între digestia ta şi prestigiul meu ancestral, draga mea. Locul acestor obiecte este în sala de mese.

  Jessica oftă.

  — Bine, Domnia-Ta.

  — Poţi să-ţi reiei obiceiul de a lua masa în apartamentele tale ori de câte ori este posibil. Nu-ţi voi pretinde prezenţa la locul cuvenit, decât în ocazii oficiale.

  — Mulţumesc, Domnia-Ta.

  — Şi nu mai fi aşa glacială şi ceremonioasă. Bucură-te că nu suntem căsătoriţi, draga mea, altfel ar fi fost de datoria ta să-mi stai alături la fiecare masă.

  Jessica dădu din cap, cu trăsăturile feţei imobile.

  — Hawat a instalat deja adulmecătorul de otrăvuri deasupra mesei din sufragerie, reluă Ducele. În camera ta ai să găseşti unul portabil.

  — Ai prevăzut această… neînţelegere.

  — Draga mea, mă gândesc şi la confortul tău. Am angajat servitoare. Sunt localnice, dar Hawat le-a verificat – toate sunt fremene. Va trebui să te descurci cu ele, până ce oamenii noştri vor fi terminat cu celelalte treburi pe care le au.

  — Există vreun localnic cu adevărat demn de încredere?

  — Toţi cei care-i urăsc pe Harkonneni sunt demni de încredere. Pe menajeră s-ar putea chiar să vrei s-o păstrezi: shadouta Mapes.

  — Shadouta? Fremenii au titluri?

  — Mi s-a spus că înseamnă „fântânăreasă”, un calificativ cu implicaţii deosebite aici. Poate că n-o să ţi se pară chiar tipul servitoarei, deşi Hawat are o părere excelentă despre ea, ţinând cont de raportul lui Duncan. Amândoi sunt convinşi că vrea să slujească – mai precis, că vrea să te slujească pe tine.

  — Pe mine?

  — Fremenii au aflat că eşti o Bene Gesserit. Circulă o mulţime de legende despre Bene Gesserit pe-aici.

  Missionaria Protectiva, gândi Jessica. Nici o lume nu-i scapă.

  — Asta înseamnă că Duncan a reuşit? Fremenii ne vor fi aliaţi?

  — Încă nu-i sigur. Duncan e de părere că o bucată de vreme vor doar să ne observe. În orice caz, au acceptat un armistiţiu, făgăduind că nu vor mai ataca satele noastre periferice. Iar ăsta-i un succes mai important decât pare la prima vedere. Hawat mi-a spus că fremenii au fost un spin dureros în coasta Harkonnenilor şi că proporţiile ravagiilor provocate de incursiunile lor erau un secret păzit cu străşnicie. Împăratul n-ar fi stat cu mâinile-n sân dac-ar fi prins de veste despre slăbiciunea trupelor Harkonnen.

  — O menajeră fremenă, rosti îngândurată Jessica, revenind la subiectul shadoutei Mapes. Cu ochii complet albaştri, fără-ndoială.

  — Nu te lăsa înşelată de înfăţişarea acestor oameni. Sunt un popor puternic, cu o vitalitate uimitoare. Cred că-s exact ce ne trebuie.

  — E un joc periculos.

  — Să nu redeschidem discuţia asta.

  Jessica se sili să zâmbească.

  — Suntem definitiv angajaţi, e limpede, spuse ea. Puse în aplicare metoda rapidă de revenire la calm – cele două respiraţii adânci, gândul ritual —, apoi întrebă: Ai vreo dorinţă