— Într-o zi va trebui să mă înveţi şi pe mine cum faci asta, zise Ducele. Cum reuşeşti să-ţi alungi grijile şi să te întorci la chestiuni practice. Trebuie să fie un truc Bene Gesserit.

  — E un truc de femeie.

  Ducele zâmbi.

  — Împărţirea încăperilor, deci. Asigură-te să dispun de un birou spaţios lângă dormitorul meu. O să am mai mult de furcă, aici, cu hârţogăria, decât pe Caladan. Şi, bineînţeles, o cameră de gardă. Cred că asta-i tot. Pentru securitatea clădirii să nu-ţi faci nici o grijă. Oamenii lui Hawat au controlat fiecare ungher.

  — Sunt convinsă.

  Ducele îşi consultă ceasul.

  — Vezi să se potrivească toate ceasurile după ora locală a Arrakeenului. Am însărcinat un tehnician cu treaba asta. Trebuie să-şi facă apariţia. (Ridică mâna şi îndreptă o şuviţă de păr de pe fruntea Jessicăi.) Acum trebuie să mă întorc pe terenul de debarcare. Curând va sosi a doua navetă, cu restul oamenilor.

  — N-ar putea să-i întâmpine Hawat, Domnia-Ta? Pari obosit.

  — Bunul Thufir e şi mai ocupat decât mine. Ştii că planeta-i plină de uneltirile Harkonnenilor. În plus, trebuie să încerc să reţin câţiva dintre vânătorii de mirodenie care au experienţă. Schimbarea fiefului le dă dreptul liberei alegeri… şi planetologul, pe care Împăratul şi Landsraadul i-au desemnat Arbitru al Schimbării, nu poate fi cumpărat. A aprobat actul opţiunii. Peste şapte sute de specialişti se pregătesc să se îmbarce pe naveta pentru mirodenie, iar sus îi aşteaptă o navă de marfă a Ghildei.

  — Domnia-Ta…

  Jessica ezită.

  — Ce este?

  Nu, gândi ea. Nu va putea fi convins să renunţe la încercarea de a face din această planetă o lume sigură pentru noi. Şi nu-mi pot folosi „trucurile” împotriva lui.

  — La ce oră doreşti să iei cina? Întrebă ea.

  Nu asta am vrut să-mi spună, gândi el. Ah, Jessica, de-am putea fi altundeva, oriunde, departe de lumea asta cumplită… Numai noi doi, fără griji.

  — O să mănânc pe teren, la popota ofiţerilor, îi răspunse. Nu te aştepta să mă întorc prea devreme. Şi… a, da, am să trimit o maşini de patrulare după Paul. Vreau să asiste la consiliul nostru strategic.

  Îşi drese glasul ca şi când ar fi vrut să mai spună ceva, apoi, brusc, se întoarse şi ieşi. Dinspre uşa de la intrare, Jessica auzi zgomotul altor lăzi descărcate. Apoi vocea Ducelui, poruncitoare şi trufaşă, cu tonul pe care le vorbea întotdeauna servitorilor când se grăbea: „Doamna Jessica e în holul mare. Du-te la ea chiar acum”.

  Uşa exterioară se trânti.

  Jessica se întoarse şi dădu cu ochii de portretul Bătrânului Duce. Fusese pictat de renumitul Albe, la vremea când tatăl lui Leto intra în a doua jumătate a vieţii. Artistul îl înfăţişase în costum de matador, cu o capă purpurie aruncată pe braţul stâng. Avea chipul aproape la fel de tânăr ca al lui Leto, cu aceiaşi ochi cenuşii, cu acelaşi aer de pasăre de pradă. Jessica încleştă pumnii de-a lungul trupului şi fulgeră cu privirea tabloul. „Fii blestemat! Blestemat! Blestemat!” şopti ea.

  — Ce porunceşti, Vlăstar Nobil?

  Era o voce feminină, subţire şi vibrantă.

  Jessica se răsuci, văzu o femeie măruntă, cu părul sur, îmbrăcată într-o rochie maronie de servitoare. Arăta la fel de zbârcită şi de sfrijită ca toţi cei din mulţimea care, în cursul dimineţii, îi salutase pe drumul de la terenul de debarcare către oraş. Toţi băştinaşii pe care-i văzuse până acum, gândi Jessica, arătau ca nişte prune uscate şi păreau subnutriţi. Dar Leto spusese că erau puternici şi plini de vitalitate. Şi ochii lor… Da, desigur, ochii: de un albastru adânc şi întunecat, fără urmă de alb – ca şi ochii femeii acesteia… tainici, misterioşi. Jessica se sili să nu-i mai privească.

  Femeia se înclină scurt, cu gâtul ţeapăn.

  — Mi se spune shadouta Mapes, Vlăstar Nobil, rosti ea. Ce porunceşti?

  — Poţi să mi te adresezi cu „Doamnă”, răspunse Jessica. Nu sunt vlăstar nobil. Sunt concubina legitimă a Ducelui Leto.

  Din nou plecăciunea aceea ciudată şi o privire întrebătoare, furişată pe sub sprâncene.

  — Are deci şi o soţie?

  — Nu are şi n-a avut. Sunt singura… consoartă a Ducelui, mama moştenitorului său desemnat.

  Şi pronunţând aceste vorbe, Jessica râse în sinea ei de orgoliul care se ascundea îndărătul lor. Cum spunea Sfântul Augustin? „Mintea porunceşte trupului şi trupul ascultă… Mintea îşi porunceşte sieşi şi întâmpină rezistenţă”. Da… Întâmpin tot mai multă rezistenţă în ultimul timp. Ar trebui să mă retrag liniştită în mine însămi.

  Un strigăt straniu răzbătu din stradă. Strigătul se repetă: „Suu-suu-suk!” Apoi: „Ikhut-eigh! Ikhut-eigh!” Şi iarăşi: „Suu-suu-suk!”

  — Ce-i asta? Întrebă Jessica. Am mai auzit de câteva ori strigătul acesta azi-dimineaţă, când am intrat în oraş.

  — E doar un vânzător de apă, Doamnă. Dar pe Domnia-Ta n-are de ce s-o intereseze. Palatul adăposteşte o cisternă de cincizeci de mii de litri, care-i întotdeauna plină. (Femeia se uită în jos, la rochia ei ponosită.) După cum vezi, Doamnă, nu port distrai* (Râse scurt.) Şi încă n-am murit!

  * îmbrăcăminte de corp confecţionată dintr-un material sandviş menit să regenereze umiditatea corporală.

  Jessica şovăi. Ar fi vrut să o întrebe o mulţime de lucruri pe fremenă, să obţină cât mai multe informaţii utile. Dar rânduirea haosului din palat era o treabă mai urgentă. Totuşi, gândul că pe lumea aceasta apa reprezenta o marcă distinctivă a bogăţiei nu contenea să o tulbure.

  — Ducele mi-a spus titlul tău, Shadouta, zise ea. Cunosc cuvântul. E unul străvechi.

  — Ştii limbile vechi, dar? Întrebă Mapes şi aşteptă răspunsul cu o încordare ciudată.

  — Limbile sunt cea dintâi învăţătură Bene Gesserit, răspunse Jessica. Cunosc bhotani jib şi chakobsa, cunosc toate graiurile de luptă.

  Mapes dădu din cap.

  Întocmai cum spune legenda.

  Şi Jessica se întrebă: De ce mă pretez la bâlciul