însă mai întâi de toate, ca ostatecă, nu poate fi întemniţată, iar, în al doilea rând, ai permis tu însuţi lui Vinicius s-o ia de nevastă. Deoarece hotărârile tale, ca ale lui Zeus, sunt irevocabile, vei porunci să fie eliberată din închisoare, iar eu o voi da mirelui.

Sângele rece şi siguranţa cu care vorbea Petronius îl intimidară pe Nero, care se intimida ori de câte ori îi vorbea cineva pe tonul acesta.

Ştiu, răspunse, plecând ochii, m-am gândit la ea şi la uriaşul care l-a sugrumat pe Croton.

În cazul acesta, sunt amândoi salvaţi, răspunse calm Petronius.

Tigellinus îi sări în ajutor stăpânului său.

Ea-i în închisoare din voia împăratului şi tu însuţi Petronius, ai spus că hotărârile lui sunt irevocabile.

Toţi cei de faţă, cunoscând povestea lui Vinicius şi a Ligiei, ştiau perfect despre ce-i vorba, aşa că tăcură, curioşi să vadă cum se va termina discuţia.

Ea-i în închisoare împotriva voinţei împăratului şi din greşeala ta, fiindcă nu cunoşti legile popoarelor, răspunse Petronius apăsat. Tu, Tigellinus, eşti un om naiv, dar cred că n-ai să afirmi că ea a dat foc Romei, căci chiar dac-ai afirma asta, împăratul nu te-ar crede.

Nero îşi revenise. Clipea des din ochii lui miopi, cu o expresie de extremă răutate pe faţă.

Petronius are dreptate, spuse el.

Tigellinus îl privi, mirat.

Petronius are dreptate, repetă Nero. Mâine i se vor deschide porţile închisorii, iar despre petrecerea de nuntă vom discuta poimâine în amfiteatru.

„Am pierdut din nou”, se gândi Petronius. Întorcându-se acasă, era atât de sigur de moartea Ligiei, încât a doua zi trimise la amfiteatru un libert de încredere să cadă la învoială cu administratorul de la spoliarum pentru eliberarea cadavrului ei, pe care voia să-l dea lui Vinicius.

 

 

Capitolul  LXVI

 

 

În vremea lui Nero deveniră obişnuite spectacolele date seara atât la circ, cât şi în amfiteatre, lucru foarte rar, chiar excepţional, înainte. Curtenilor le plăceau, căci după ele urmau de regulă banchetele ce ţineau până dimineaţa. Deşi poporul era sătul de sânge, totuşi, când se răspândi vestea că vine sfârşitul jocurilor şi că ultimii creştini urmează să moară la spectacolul din seara aceea, o mulţime imensă umplu amfiteatrul. Curtenii se prezentară toţi ca unul. Bănuiau că n-o să fie o reprezentaţie obişnuită şi că împăratul hotărâse să facă un spectacol tragic clin durerea lui Vinicius. Tigellinus păstrase secretul martiriului pregătit pentru logodnica tânărului tribun, ceea ce excita la culme curiozitatea oamenilor. Cei care-o întâlniseră cândva pe Ligia în casa lui Plautius, povesteau acum minuni despre frumuseţea ei. Ceilalţi se întrebau dacă într-adevăr au s-o vadă astăzi în arenă, fiecare explicându-şi în felul său răspunsul pe care-l dăduse împăratul lui Petronius la Nerva. Unii presupuneau că Nero într-adevăr va da, ori poate c-a şi dat fata lui Vinicius. Îşi spuneau că ostateca fiind liberă să cinstească orice zei i-ar fi fost pe plac, legea popoarelor nu îngăduia să fie pedepsită.

Nesiguranţa, aşteptarea şi curiozitatea puseră stăpânire pe toţi spectatorii, împăratul veni mai devreme ca de obicei şi, o dată cu venirea lui, începură din nou şuşotelile. Cu siguranţă avea să se întâmple ceva extraordinar. În afară de Tigellinus şi Vatinius, pe Nero îl mai însoţea şi Cassius, un centurion uriaş şi foarte puternic, pe care împăratul îl lua cu el numai atunci când voia să aibă ia îndemână un apărător, de exemplu, când îi venea chef să facă escapade nocturne în Subura, unde punea la cale aşa-numita sogatio adică aruncarea în aer cu o manta soldăţească a fetelor întâlnite pe drum. Se observă de asemenea că şi în amfiteatru fuseseră luate unele măsuri de precauţie. Străjile pretoriene erau mai numeroase şi se aflau sub comanda tribunului Subrius Flavius, cunoscut prin ataşamentul său orb faţă de Nero. Atunci înţeleseră că împăratul s-a asigurat împotriva unui eventual gest disperat al lui Vinicius.

Toate privirile se aţinteau pline de curiozitate spre locul unde şedea nefericitul logodnic. Foarte palid, cu fruntea acoperită de broboane de sudoare, Vinicius era şi el nesigur, ca şi ceilalţi spectatori, şi neliniştit până în străfundul sufletului. Petronius, neştiind precis ce va urma, nu-i spusese nimic. Îl întrebase numai, când se întorsese de la Nerva, dacă e gata pentru orice şi apoi, dacă va veni la spectacol. Vinicius îi răspunse la amândouă întrebările scurt: „Da!”, însă îl trecuseră fiori de gheaţă prin tot trupul, bănuind că Petronius nu întreabă fără motiv. Cum de la o vreme trăia parcă numai pe jumătate, împăcat cu gândul morţii sale şi a Ligiei, care avea să fie pentru amândoi eliberare şi reunire, acum trebui să înţeleagă că altceva-i să te gândeşti de departe la ultima clipă ca la o adormire uşoară şi altceva să vii să priveşti chinul unei fiinţe care ţi-e mai dragă decât viaţa. Toate suferinţele îndurate mai demult reînviară. Disperarea care se potolise urla din nou în sufletul lui. Reveni vechea dorinţă de-a o salva pe Ligia cu orice preţ. De dimineaţă, voise să intre în cunicule, să se convingă că Ligia se află acolo, însă străjile pretoriene păzeau toate intrările şi poruncile erau atât de aspre, încât soldaţii, chiar şi cei cunoscuţi, nu se lăsară convinşi nici de rugăminţi, nici de aur. Lui Vinicius i se părea că nesiguranţa are să-l omoare înainte de a vedea spectacolul. Undeva, în adâncul sufletului, pâlpâia speranţa că poate Ligia nu-i în amfiteatru şi că tot zbuciumul lui e neîntemeiat şi se agăţa cu disperare de această speranţă. Îşi spunea că Christos ar fi putut s-o ia din închisoare, dar n-o să îngăduie să fie chinuită în circ. Până acum se împăcase cu ideea că orice s-ar întâmpla ar fi după voia lui Christos, dar când, respins de la uşile cuniculelor, se întoarse la locul lui în amfiteatru, şi când din privirile curioase îndreptate spre el înţelese că şi cele mai îngrozitoare presimţiri s-ar putea realiza, începu să implore în gând salvarea ei, cu o ardoare care aducea