a ameninţare. „Tu poţi!”, repeta el, strângând pumnii convulsiv. „Tu poţi!” Până atunci, nici nu bănuise cât avea să fie de groaznic momentul acesta. Fără să-şi dea seama limpede de ce se petrece cu el, un vag presentiment îi spunea că, dacă va vedea chinurile Ligiei, dragostea lui pentru Christos se va schimba în ură, iar credinţa lui în disperare. Şi se temea de acest presentiment care putea să-l supere pe Christos, de la care el cerşea îndurare şi o minune. Nu mai cerea viaţa ei, ci doar moartea ei mai înainte de a fi scoasă în arenă, şi din adâncul nemăsurat al durerii lui, repeta în gând: „Măcar asta nu mi-o refuza şi eu am să Te iubesc şi mai mult decât Te-am iubit până acum!”. În cele din urmă, gândurile lui se învolburară ca valurile zbuciumate de furtună. Se trezea în el dorinţa de răzbunare şi de sânge. Simţea o dorinţă nebunească să se arunce asupra lui Nero şi să-l sugrume de faţă cu toţi spectatorii, dar îşi dădea seama că dorinţa lui îl supără pe Christos, fiindcă-i nesocoteşte poruncile. În anumite clipe, spera că grozăvia pe care o aştepta tremurând va fi împiedicată de o mână atotputernică şi mărinimoasă, însă imediat îşi spunea întristat că El, care ar fi putut cu un semn să dărâme circul acesta şi s-o salveze pe Ligia, o părăsise totuşi, deşi ea credea în El şi-L iubea din toate puterile inimii sale curate. Iată, ea zace acolo în cuniculum-ul întunecos, slabă, dezarmată, părăsită la cheremul paznicilor abrutizaţi, trăindu-şi poate ultimele clipe, iar el trebuie să aştepte neputincios în amfiteatrul acesta îngrozitor, fără să ştie ce chin au născocit pentru ea şi ce are să vadă peste câteva clipe. În cele din urmă, ca omul care se prăbuşeşte într-o prăpastie şi se agaţă de orice smoc de iarbă, aşa se agăţă şi el din răsputeri de gândul că totuşi numai credinţa o poate salva. Doar nici nu le mai rămăsese altceva! Iar Petru a spus că credinţa poate muta munţii din loc.

Cu un efort disperat, strivi în sine orice îndoială şi toată fiinţa lui se strânse ghem într-un singur gând: „Cred!” şi aştepta minunea.

Însă, aşa cum o coardă prea mult întinsă trebuie să pocnească, şi pe el efortul îl frânse. O paloare cadaverică îi acoperi faţa şi trupul începu să-i înţepenească. Îşi spuse că rugămintea lui a fost ascultată, căci, iată, moare. Fără îndoială murise şi Ligia şi Christos îl cheamă acum la el. Arena, togile albe ale nenumăraţilor spectatori, lumina miilor de lămpi şi torţe, toate pieriră din ochii lui.

Eşti bolnav, îi spuse Petronius. Porunceşte să fii dus acasă.

Şi, fără să se sinchisească de ce-ar putea spune împăratul, se ridică să-l sprijine pe Vinicius şi să iasă cu el. Inima i se umpluse ele milă. Pe lângă asta, îl irita la culme faptul că Cezarul se uita prin smarald la Vinicius, studiind cu satisfacţie frământarea lui, poate pentru ca pe urmă, s-o descrie în strofe patetice şi să câştige aplauzele auditorilor.

Vinicius clătină din cap. Putea să moară aici în amfiteatru, dar nu putea pleca. Doar reprezentaţia trebuia să înceapă din clipă în clipă.

Aproape în acelaşi moment, prefectul oraşului aruncă batista roşie în faţă şi la semnul acesta scârţâi drugul de la o poartă ce se deschidea în dreptul podiumului împărătesc şi din hruba întunecoasă ieşi în arena luminată Ursus.

Uriaşul clipi din ochi, orbit de lumina arenei, după aceea se duse în mijlocul ei, uitându-se curios în jurul său. Curtenii şi cea mai mare parte a spectatorilor ştiau că el îl sugrumase pe Croton, aşa că apariţia lui stârni un murmur de uimire. În Roma nu se ducea lipsă de gladiatori care depăşeau mult statura obişnuită a oamenilor, însă un uriaş ca el ochii quiriţilor nu văzuseră încă. Cassius, care stătea pe podium în spatele Cezarului, părea un om mărunt pe lângă ligian. Senatorii, vestalele, împăratul, curtenii şi poporul priveau cu încântare de cunoscători şi amatori la pulpele lui puternice, groase ca nişte trunchiuri de copac, la pieptul lui cât două scuturi lipite şi la braţele-i herculeene. Rumoarea creştea. Pentru mulţimea asta nu exista o plăcere mai mare decât să vadă asemenea muşchi jucând în încordarea luptei. Rumoarea se transformă în ovaţii. Lumea se întreba unde trăieşte tribul din care se nasc asemenea uriaşi. Iar el, stătea în mijlocul amfiteatrului, gol, asemănător unui colos de piatră, cu faţa lui de barbar îngândurată şi tristă. Văzând arena pustie se uita mirat cu ochii lui albaştri când la spectatori, când la împărat, când la gratiile de la cuniculum, de unde-şi aştepta călăii.

În clipa când intrase în arenă, în inima lui de om simplu tresărise pentru ultima oară speranţa că poate-l aşteaptă crucea, însă când nu văzu nici crucea, nici groapa săpată, se gândi că nu-i demn de favoarea asta şi că-l aşteaptă o altă moarte, cu siguranţă colţii fiarelor. Era neînarmat şi hotărât să piară aşa cum se cuvenea unui credincios al „Mielului”, liniştit şi răbdător. Deocamdată, mai voia să se roage Mântuitorului, aşa că îngenunchind în arenă, îşi împreună mâinile şi ridică privirile spre stelele care se zăreau licărind pe boltă.

Atitudinea lui nu plăcu mulţimii. Era sătulă de creştinii ăştia care mureau ca oile. Ştia că dacă uriaşul acesta nu vrea să se apere, spectacolul eşuează. Ici şi colo, se auziră şuierături. Unii începură să strige după mastigofori, a căror sarcină era să-i biciuiască pe gladiatorii care nu voiau să lupte. Curând însă se liniştiră. Nimeni nu ştia ce-l aşteaptă pe uriaş şi dacă n-o să vrea să lupte când s-o întâlni faţă-n faţă cu moartea.

Nu aşteptară mult. Deodată, răsună larma stridentă a trompetelor de alamă şi la semnalul acesta se deschise poarta de gratii din faţa podiumului împăratului, şi se năpusti în arenă, însoţit de larma bestialilor, un zimbru german monstruos purtând pe cap trupul gol al unei femei.

Ligia! Ligia! strigă Vinicius.

Îşi duse mâinile la tâmple, se crispă ca un om străpuns de lance şi