Cred! Cred!… Christe! O minune!

Nici nu simţi că în clipa aceea Petronius îi acoperi capul cu toga. I se părea că moartea sau durerea îi luase vederile. Un gol imens se căscă în el. În cap nu mai avea nici un gând. Doar buzele-i repetau în neştire:

Cred! Cred! Cred!

Dintr-o dată, amfiteatrul amuţi. Curtenii se ridicară toţi ca unul de pe locuri, căci în arenă se petrecea ceva extraordinar. Ligianul cel umil şi gata de moarte, văzând-o pe prinţesa lui între coarnele fiarei sălbatice, sări ca ars şi cu spinarea arcuită începu să alerge dintr-o parte spre fiara furioasă.

Mulţimea scoase un strigăt scurt de uimire, apoi se adânci în tăcere. Ligianul ajunsese la zimbrul dezlănţuit şi-l apucase de coarne.

Priveşte! strigă Petronius, smulgând toga de pe capul lui Vinicius. Acesta se ridică cu faţa albă ca varul şi începu să se uite în arenă cu o privire sticloasă, năucă.

În vastul amfiteatru părea că nimeni nu mai răsuflă. Se putea auzi şi o muscă zburând. Oamenii nu-şi credeau ochilor. De când era Roma nu se mai văzuse aşa ceva.

Ligianul ţinea fiara de coarne. Picioarele i se afundaseră în nisip până deasupra gleznelor, spatele i se curbase ca un urc încordat, capul nu i se mai vedea dintre umeri, muşchii braţelor i se umflaseră, încât pielea sta să plesnească. Şi zimbrul fu oprit în loc. Omul şi fiara stăteau acum nemişcaţi. Spectatorii avură o clipă impresia că văd un grup statuar cioplit în piatră, reprezentând vreo ispravă de-a lui Hercule sau Tezeus. În nemişcarea lor însă se vedea încordarea fantastică a celor două forţe care luptau intre ele. Zimbrul se cufundase, ca şi omul, cu picioarele în nisip, iar corpul lui negru şi păros se încovoiase, de semăna cu o sferă uriaşă. Care va ceda mai curând, care va cădea mai repede, iată întrebarea care în clipa asta, pentru aceşti adoratori ai luptei avea mai mare importanţă decât propria lor soartă, decât însuşi imperiul roman şi dominaţia lui asupra lumii. Ligianul era acum pentru ei un semizeu demn de adoraţie. Însuşi Cezarul se ridicase în picioare. El şi Tigellinus, auzind de puterea omului, puseseră la cale dinadins acest spectacol şi-şi spuneau în bătaie de joc: „Să mai învingă şi zimbrul pe care o să i-l alegem noi, dacă poate, acest ucigaş al lui Croton”. Acum, se uitau uimiţi la tabloul pe care-l aveau în faţa lor, fără să le vină a crede că asta ar putea să fie aievea. În amfiteatru puteau fi văzuţi oameni care, ridicând mâinile în sus, rămăseseră împietriţi în atitudinea asta. Altora sudoarea le îmbrobonase fruntea, de parcă ei s-ar fi luptat cu fiara. În circ nu se auzea decât sfârâitul torţelor şi zgomotul picăturilor de smoală. Spectatorilor le pierise glasul, în schimb inima le zvâcnea în piept aproape să-l spargă. Părea că lupta durează de-o veşnicie.

Omul şi fiara continuau să stea în încordarea asta teribilă, împlântaţi parcă în pământ.

Deodată, un muget surd, un geamăt înecat se auzi din arenă, urmat de un strigăt izbucnit din toate piepturile. Apoi din nou se lăsă tăcere. Oamenii credeau că visează. Capul gigantic al zimbrului începuse să se răsucească încet sub mâinile de fier ale barbarului.

Faţa ligianului, gâtul şi braţele se înroşiseră ca purpura, spatele lui se arcuise şi mai mult. Se vedea că-şi adună ultimele puteri şi că n-au să-i ajungă pentru mult timp.

Mugetul gemut al zimbrului se schimbă într-un horcăit de durere, amestecându-se cu respiraţia gâfâită a uriaşului. Capul fiarei continua să se răsucească, încet, dar tot mai mult. Din bot îi atârna o limbă lungă, înspumată.

Încă o clipă şi spectatorii care se aflau mai aproape auziră un trosnet de oase zdrobite. Fiara se prăbuşi la pământ cu grumazul frânt.

Uriaşul dezlegă repede frânghia de pe coarnele zimbrului şi luând pe fecioară pe braţe, începu să răsufle grăbit.

Faţa îi pălise, părul umezit i se lipise de tâmple, umerii şi braţele-i erau înecate în sudoare. Câteva clipe rămase nemişcat, buimac, apoi ridică ochii şi începu să se uite la spectatori.

Mulţimea parcă înnebunise.

Pereţii clădirii se cutremurau de urletele celor câteva zeci de mii de spectatori. De când se pomenise, reprezentaţiile nu mai stârniseră aşa delir. Cei din rândurile de sus coborau spre arenă, înghesuindu-se în trecerile dintre bănci, ca să-l vadă mai de aproape pe viteaz. De pretutindeni, se auzeau voci care cereau clemenţă. Voci pătimaşe, insistente, care în curând se transformară într-un strigăt general. Uriaşul îi cucerise pe aceşti romani îndrăgostiţi de forţa fizică – şi devenise acum cea mai importantă persoană din Roma.

El înţelese că poporul cere pentru el viaţa şi libertatea. Poate însă că nu le voia numai pentru el. O clipă privi în jur, peste amfiteatru, apoi se apropie de podiumul împăratului şi, legănând trupul fetei pe braţele întinse, ridică ochii cu o expresie de implorare, parc-ar fi spus:

De ea înduraţi-vă! Pe ea salvaţi-o! Eu pentru ea am făcut asta! Spectatorii înţeleseră perfect ce cerea. Văzând pe fata leşinată, care, pe braţele uriaşului ligian părea un copil, emoţia cuprinse mulţimea, pe cavaleri şi pe senatori. Trupul ei firav, alb, parcă cioplit din alabastru, leşinul ei, pericolul îngrozitor din care-o eliberase uriaşul şi, în sfârşit, frumuseţea ei şi ataşamentul lui zguduiră inimile. Unii credeau că-i este tată şi cerşeşte îndurare pentru copilul lui. Mila izbucni deodată ca o flacără. Erau sătui de sânge, de moarte, de chinuri. Voci înăbuşite de lacrimi începură să ceară îndurare pentru amândoi.

Între timp, Ursus înainta în jurul arenei şi, legănând mereu fata pe braţe, prin gesturi şi priviri implora clemenţă pentru ea. Deodată, Vinicius se smulse de la locul lui, sări peste balustrada care despărţea primele locuri de arenă şi, alergând la Ligia, îi acoperi cu toga trupul gol.

Apoi îşi sfâşie tunica pe piept, dezveli cicatricele rămase de la rănile primite în războiul cu armenii şi întinse braţele spre popor.

Exaltarea mulţimii depăşi