orice limite. Începu să tropăie şi să urle. Vocile care ceruseră îndurarea deveneau acum ameninţătoare. Poporul intervenea nu numai pentru atlet, dar sărea în apărarea fetei, a ostaşului şi a iubirii lor. Mii de spectatori se întoarseră spre împărat cu pumnii strânşi, cu ochii scăpărând de mânie. Cezarul însă întârzia, şovăia. Nu-l ura pe Vinicius şi nici la moartea Ligiei nu ţinea în mod special, ar fi preferat însă să vadă trupul fetei sfâşiat de coarnele zimbrului, sau rupt de colţii fiarelor. Cruzimea lui, imaginaţia lui bolnavă, simţurile lui degenerate găseau o anumită plăcere în asemenea scene. Şi iată că acum poporul voia să-l lipsească de această desfătare. Chipul i se strâmbă de mânie. Amorul propriu nu-i permitea să se supună voinţei mulţimii, dar nici nu îndrăznea să i se împotrivească, fiindcă era fricos din fire.

Începu să se uite în jurul său, căutând să vadă măcar printre curteni degete îndreptate în jos în semn de moarte. Însă Petronius ţinea palma în sus, privindu-l ţintă, aproape sfidător. Superstiţiosul Vestinus, înclinat spre entuziasm care se temea de spirite, dar nu se temea de oameni, dădea semn de iertare. De asemenea senatorul Scevinus şi Nerva, şi Tullius Senecion, de asemenea bătrânul, faimosul comandant de oşti Ostorius Scapula, şi Antistius, şi Pison, şi Vetus, şi Crispinus, şi Minutius Termus, şi Pontius Telesinus, şi omul cel mai serios, cinstit din popor, Thraseas. Împăratul îndepărtă smaraldul de la ochi cu o expresie de dispreţ şi jignire, când deodată Tigellinus, care voia să-i facă în necaz lui Petronius, se aplecă şi spuse:

Nu ceda, divine. Îi avem pe pretorieni.

Nero se întoarse spre locul unde se afla comandantul detaşamentului de pretorieni, asprul Subrius Flavius, care-i era devotat din tot sufletul şi văzu un lucru nemaipomenit. Faţa bătrânului şi neînduplecatului tribun era scăldată în lacrimi. Şi el ţinea mâna ridicată în semn de iertare.

Între timp, mulţimea începuse să se înfurie. Bătea din picioare, stârnind valuri de praf, care învăluiau amfiteatrul. Printre strigăte s-auzea: „Ahenobarbus! Matricid! Incendiator!”

Nero se sperie. În circ poporul era stăpân atotputernic. Împăraţii precedenţi, şi mai ales Caligula, îşi permiteau uneori să hotărască împotriva lui, ceea ce întotdeauna provoca revolte, care deseori ajungeau la vărsări de sânge. Nero însă nu putea risca aşa ceva. Mai întâi, fiind comediant şi cântăreţ, avea nevoie de aplauzele poporului, iar în al doilea rând, îi era necesar sprijinul plebei împotriva senatului şi a patricienilor şi, în sfârşit după incendiul Romei, se străduia prin toate mijloacele să-l atragă de partea sa, canalizându-i mânia împotriva creştinilor în cele din urmă, înţelese că ar fi periculos să i se împotrivească. Revolta, începută în circ, ar fi putut cuprinde tot oraşul şi să aibă urmări incalculabile.

Se mai uită încă o dată la Subrius Flavius, la centurionul Scevinus, ruda senatorului, la soldaţi şi, văzând pretutindeni sprâncene încruntate, feţe emoţionate şi ochii aţintiţi asupra lui, făcu semn de graţiere.

Un tunet de aplauze îi răspunse. Poporul era de acum sigur de viaţa condamnaţilor. Din clipa asta, ei intrau sub ocrotirea lui şi nici împăratul n-ar fi îndrăznit să-i mai urmărească cu răzbunarea sa.

 

 

 

 

Capitolul  LXVII

 

 

După eliberarea Ligiei, Vinicius şi Ursus mergeau alături, grăbindu-se s-o dea cât mai repede în grija medicului grec. Mergeau în tăcere, căci după emoţiile prin care trecuseră nu mai aveau putere să vorbească. Vinicius mai era încă buimac. Îşi spunea într-una că Ligia-i salvată, că n-o mai ameninţă nici o închisoare, nici moartea la circ, că nenorocirile lor s-au terminat o dată pentru totdeauna şi o duce acasă, ca să nu se mai despartă de ea niciodată. I se părea însă că pluteşte într-un vis şi că ceea ce i se întâmplă nu-i realitate. Din când în când, se apleca spre lectica deschisă să se uite la chipul drag, care în lumina lunii părea adormit, şi-şi repeta în gând: „Ea e! Christos a salvat-o!” îşi aminti că în spoliarum unde-a dus-o împreună cu Ursus pe Ligia, a venit un medic necunoscut şi l-a asigurat că fata trăieşte şi că va trăi. La gândul acesta, bucuria îl ameţea şi se sprijinea de braţul lui Ursus, nemaiputând merge singur. Iar Ursus se uita la cerul presărat cu stele şi se ruga.

Mergeau repede printre casele albe, proaspăt construite, care străluceau în lumina lunii. Oraşul era pustiu. Ici şi colo, numai grupuri de oameni încununaţi cu iederă cântau şi dansau în sunetul flautelor, bucurându-se de noaptea minunată şi de sărbătoarea jocurilor. Abia când ajunseră aproape de casă, Ursus se opri din rugăciune şi începu să vorbească încet ca şi cum s-ar fi temut să n-o trezească pe Ligia:

Stăpâne, Mântuitorul a salvat-o de la moarte. Când am văzut-o între coarnele zimbrului, am auzit în sufletul meu o voce: „Apăr-o!” A fost cu siguranţă glasul Mielului. Închisoarea mi-a secătuit puterile, dar El mi le-a dat înapoi pentru clipa aceea şi El a inspirat mila acestui popor crud. Fie voia Lui!

Iar Vinicius răspunse:

Slăvit fie numele lui!…

Şi nu putu continua, fiindcă-l înecă plânsul. Îl cuprinse o dorinţă nestăpânită să se arunce la pământ şi să mulţumească Mântuitorului pentru minune şi îndurare.

Între timp, ajunseră acasă. Servitorii, anunţaţi printr-un sclav trimis înainte, îi întâmpinară ca un roi. Pavel din Tars convertise încă de la Antium o mare parte din oamenii aceştia. Necazurile lui Vinicius le erau cunoscute. Când văzură victimele smulse din ghearele lui Nero, bucuria lor fu fără margini. Medicul Teocles o consultă pe Ligia şi declară că n-a suferit nici o lovitură mai gravă şi că, după ce-i va trece slăbiciunea cauzată de frigurile din închisoare, are să se însănătoşească.

Luciditatea îi reveni încă în noaptea aceea. Trezindu-se într-un cubiculum somptuos, luminat de lămpi de Corint, în parfum de verbină, nu-şi dădea seama unde este şi ce se petrece cu ea. Îi mai stăruia în minte amintirea clipei când fusese legată de coarnele unui zimbru împiedicat în lanţuri, iar acum, văzând faţa lui Vinicius aplecată asupra ei, luminată de lumina blând