colorată, îşi închipui că au părăsit pământul. Gândurile i se învălmăşeau în creierul slăbit de febră, credea că s-au oprit undeva, în drum spre cer, din cauza oboselii şi slăbiciunii ei. Nemaisimţind nici o durere, îi zâmbi lui Vinicius şi voi să-l întrebe unde sunt. Dintre buzele ei însă ieşi doar o şoaptă, în care Vinicius abia putu să-şi desluşească numele.

Îngenunche lângă ea şi, punându-i uşor mâna pe frunte, spuse:

Christos te-a salvat şi mi te-a redat!

Buzele ei se mişcară, şoptind ceva neînţeles. Închise pleoapele, suspină uşor şi adormi profund. Era somnul pe care-l aştepta medicul Teocles şi care-i da certitudinea însănătoşirii.

Vinicius rămase lângă ea, îngenuncheat, cufundat în rugăciune. Cu sufletul topit de iubire, îşi uită de sine. Teocles intră de câteva ori în cubiculum, de câteva ori apăru de după draperie Eunice cu părul de aur, în cele din urmă, cocorii crescuţi în grădină începură să ţipe, anunţând zorile, el însă continua să se roage, în extaz, cu inima prefăcută într-o făclie aprinsă pe altarul lui Christos, drept mulţumire pentru cele două suflete salvate aproape în clipa înălţării lor la cer.

 

 

Capitolul  LXVIII

 

 

După eliberarea Ligiei, nevoind să-l supere pe împărat, Petronius îl urmă împreună cu alţi curteni, la Palatin. Voia să audă ce se va discuta acolo şi mai ales să-şi dea seama de intenţiile lui Tigellinus, care ar putea născoci ceva nou pentru pierderea fetei. E adevărat că şi ea şi Ursus intraseră sub ocrotirea poporului şi fără riscul unei revolte nimeni nu mai putea să se atingă de ei. Petronius însă, cunoscând ura pe care i-o purta prefectul pretorienilor, presupuse că acesta, neputând să-l lovească direct, are să caute să lovească măcar în nepotul lui.

Nero era supărat şi nervos fiindcă reprezentaţia se terminase cu totul altfel decât dorise el. Nici nu se uită la Petronius, dar acesta, fără să se sinchisească de el şi, cu dezinvoltura lui caracteristică de arbitru al eleganţei, îi spuse:

Ştii, divine, la ce m-am gândit? Scrie un poem despre fata pe care ordinul stăpânului lumii o eliberează dintre coanele zimbrului sălbatic şi o redă iubitului ei. Grecii sunt sentimentali. Sunt sigur că are să-i încânte un asemenea poem.

Deşi enervat, lui Nero îi plăcu ideea, mai întâi, ca temă pentru un poem, iar în al doilea rând, fiindcă dădea prilejul să se laude singur, ca stăpân mărinimos al lumii. Privi cu interes la Petronius şi zise:

Da! Poate că ai dreptate! Dar se cuvine oare să cânt propria mea bunătate?

Nu trebuie să-ţi pomeneşti numele. La Roma, au să ghicească despre cine-i vorba, iar din Roma veştile se răspândesc în toată lumea.

Şi eşti sigur că are să placă în Achaia?

Pe Pollux! rosti Petronius şi plecă mulţumit, căci acum era sigur că Nero, a cărui viaţă n-a fost decât o continuă adaptare a realităţii la ideile sale literare, n-o să lase să-i scape o temă ca asta, deci Tigellinus o să aibă mâinile legate. Asta nu schimbă însă intenţia lui de a-l expedia pe Vinicius din Roma, îndată ce sănătatea Ligiei are să permită o călătorie. De aceea, când îl văzu a doua zi, îi spuse:

Du-o în Sicilia. Astăzi, din partea împăratului nu vă mai ameninţă nimic, însă Tigellinus e în stare să folosească chiar şi otrava, dacă nu din ură faţă de voi, atunci faţă de mine.

Vinicius îi zâmbi şi răspunse:

Ea a fost între coarnele unui zimbru sălbatic şi Christos a salvat-o.

Jertfeşte-i o sută de boi, răspunse Petronius, uşor iritat, dar nu-l pune în situaţia să fie nevoit s-o salveze pentru a doua oară… îţi aminteşti cum l-a primit Eol pe Ulise, când s-a întors să-i ceară a doua oară vânt favorabil? Zeilor nu le place să se repete.

Când are să se însănătoşească, răspunse Vinicius, am s-o duc Pomponiei Graecina.

Şi ai să faci foarte bine, fiindcă aud că Pomponia zace bolnavă. Mi-a spus o rudă de-a lui Aulus, Antistius. Între timp, aici se vor petrece atâtea evenimente, încât oamenii au să uite de voi, iar în vremurile de astăzi, cei mai fericiţi sunt cei care au fost uitaţi. Fie ca Fortuna să vă dea soare iarna şi umbră vara!

Spunând acestea, îl lăsă pe Vinicius cu fericirea lui, iar el se duse să-l cerceteze pe Teocles cu privire la sănătatea şi viaţa Ligiei.

Însă pe ea n-o mai ameninţa nici un pericol. În închisoare, extenuată cum era după friguri, ar fi răpus-o aerul închis şi mizeria, aici însă, avea parte de cea mai atentă îngrijire şi nu numai de îndestulare, ci chiar de lux. Conform recomandărilor lui Teocles, după două zile începură s-o scoată în grădina vilei, unde rămânea ore în şir. Vinicius îi împodobea lectica cu anemone şi mai ales cu irişi ca să-i amintească de atrium-ul lui Aulus. Uneori, ascunşi în umbra copacilor bătrâni, discutau, ţinându-se de mâini, despre suferinţele şi spaimele prin care trecuseră. Ligia îi spunea că Christos l-a călăuzit anume pe o cale spinoasă, ca să-i schimbe sufletul şi să-l ridice spre el, iar Vinicius simţea că-i adevărat, fiindcă nu mai rămăsese nimic din el din fostul patrician care nu cunoştea altă lege decât propriile sale dorinţe. În aceste aduceri-aminte nu era amărăciune. Li se părea la amândoi că trecuseră ani întregi şi că trecutul îngrozitor rămăsese undeva departe în urma lor. Deocamdată, trăiau într-o pace cum nu cunoscuseră niciodată până acum. O viaţă nouă, nespus de blândă li se deschidea în faţă. La Roma, împăratul putea să-şi facă de cap şi să umple de groază o lume întreagă, ei, ştiindu-se ocrotiţi de o fiinţă de sute de ori mai puternică, nu se mai temeau nici de răutatea lui, nici de nebuniile lui, de parcă ar fi încetat să mai fie stăpân peste viaţa sau moartea lor. O dată, pe la apusul soarelui, auziră venind