din vivariile îndepărtate răgete şi urletele de fiare sălbatice. Cândva sunetele astea îl umpluseră de groază pe Vinicius, ca o prevestire rea. Acum se uitară unul la altul zâmbind, apoi amândoi ridicară ochii spre lumina asfinţitului. Din când în când, Ligia, încă foarte slăbită, adormea în liniştea grădinii. El veghea lângă ea şi, contemplându-i faţa adormită se gândea, fără să vrea, că nu mai e Ligia aceea pe care-a întâlnit-o la Aulus. Închisoarea şi boala o urâţiseră întrucâtva. Când o întâlnise la Aulus, şi mai târziu, când venise s-o răpească din casa lui Miriam, era minunată ca o statuie şi în aceiaşi timp delicată ca o floare. Acum, faţa ei era aproape transparentă, mâinile i se subţiaseră, trupul îi slăbise de boală, buzele îi păliseră şi chiar şi ochii păreau mai puţin azurii decât înainte. Eunice cea cu părul de aur, care-i aducea flori şi ţesături scumpe ca să-şi acopere picioarele, arăta pe lângă ea ca zeiţa Cipris. Estetul Petronius se străduia în zadar să descopere în ea frumuseţea de altădată şi, ridicând din umeri, se gândea că umbra asta din Câmpiile Elizee nu meritase atâta alergătură, atâta durere şi chinuri, care fuseseră cât p-aci să-l ucidă pe Vinicius. Însă Vinicius o iubea acum şi mai mult şi, în timp ce-i veghea somnul, avea impresia că veghează la căpătâiul întregii lumi.

 

Capitolul  LXIX

 

 

Vestea despre miraculoasa salvare a Ligiei se răspândi repede printre puţinii creştini rămaşi. Credincioşii începură să vină s-o vadă pe aceea asupra căreia se revărsase bunătatea lui Christos. Veni mai întâi tânărul Nazarius cu Miriam, la care continua să se ascundă apostolul Petru, iar după ei veniră şi alţii. Toţi laolaltă, împreună cu Vinicius, Ligia, cu sclavii creştini ai lui Petronius îl ascultau cu evlavie pe Ursus povestind cum a răsunat în sufletul lui o voce care i-a poruncit să lupte cu fiara şi toţi plecau îmbărbătaţi. Cu speranţa că Christos n-are să îngăduie totuşi să fie nimiciţi până la unul adepţii săi, până când va veni el însuşi la judecata cea aspră. Speranţa asta le mai întărea inimile, căci prigoana nu încetase încă. Cine era denunţat că-i creştin, era luat imediat de vigilii oraşului la închisoare. Victime erau mai puţine, cea mai mare parte a credincioşilor fiind prinşi şi schingiuiţi. Cei rămaşi, fie că părăsiseră Roma şi aşteptau în provinciile îndepărtate trecerea furtunii, fie se ascundeau, neîndrăznind să se adune pentru rugăciuni comune decât în nisipăriile din afara oraşului. Erau totuşi urmăriţi şi deşi jocurile se terminaseră, erau păstraţi pentru următoarele sau judecaţi imediat. Cu toate că poporul roman nu mai credea că creştinii ar fi autorii incendiului oraşului, totuşi aceştia erau declaraţi duşmanii omenirii şi ai statului, iar edictul împotriva lor continua să fie în vigoare ca şi înainte.

Apostolul Petru nu îndrăzni multă vreme să apară în casa lui Petronius. În cele din urmă, într-o seară, Nazarius anunţă venirea lui. Ligia, care putea acum să umble, şi Vinicius alergară în întâmpinarea lui şi-i îmbrăţişară picioarele, iar el îi salută cu emoţie, fiindcă nu-i mai rămăsese multe oi în turma pe care i-o încredinţase Christos şi a cărei soartă o plângea acum inima lui mare. Când Vinicius îi spuse: „Doamne! Datorită ţie, Mântuitorul mi-a redat-o”, el spuse: „Ţi-a redat-o pentru credinţa ta şi pentru ca să nu amuţească toate buzele care slăvesc numele Lui”. Poate că se gândea în clipa aceea la miile de credincioşi sfârtecaţi de fiare, la crucile din arene şi la stâlpii de foc din grădinile „Fiarei”, căci vorbise cu mare tristeţe. Vinicius şi Ligia observară că părul lui albise complet, trupul i se încovoiase, iar pe faţă avea întipărită atâta amărăciune, de parcă el ar fi îndurat toate chinurile prin care trecuseră victimele furiei şi nebuniei lui Nero. Amândoi însă erau convinşi că, de vreme ce Christos s-a supus el însuşi chinurilor şi morţii, nu poate să le ocolească nimeni. Li se sfâşia inima, văzându-l pe apostol apăsat de povara anilor, greutăţilor şi durerii. Vinicius, care voia s-o ducă pe Ligia peste câteva zile la Neapolis, unde urma s-o întâlnească pe Pomponia şi să meargă mai departe în Sicilia, îl imploră să părăsească Roma împreună cu ei.

Apostolul puse mâna pe creştetul lui şi răspunse:

Aud în suflet cuvintele Domnului, care, pe malul lacului Tiberiadei mi-a spus: „Dac-ai fi mai tânăr, te-ai încinge şi-ai merge unde-ai vrea, dar după ce-ai îmbătrânit, întinzi mâinile să te încingă altul şi să te ducă acolo unde tu nu vrei”. E drept deci să merg după turma mea.

Ei rămaseră tăcuţi, neînţelegând ce spune, şi el adăugă:

Truda mea ajunge la capătul ei, iar odihna am să mi-o aflu abia în casa Domnului.

Iar pe urmă le mai spuse:

Ţineţi minte că v-am iubit cum îşi iubeşte un tată copiii, şi ceea ce veţi face în viaţă să faceţi spre lauda Domnului.

Ridică, tremurând, mâna lui bătrână şi-i binecuvântă, iar ei se lipiră de el, simţind că asta-i poate ultima binecuvântare pe care au s-o primească de la el.

Le-a fost scris să-l mai vadă o dată. Câteva zile mai târziu, Petronius a adus veşti îngrozitoare din Palatin. Se descoperise acolo că unul dintre liberţii împăratului era creştin. S-au găsit la el epistolele apostolilor Petru şi Pavel din Tars, precum şi scrisorile lui Iacov, Iuda şi Ioan. Şederea lui Petru la Roma era cunoscută dinainte lui Tigellinus, fusese însă convins că şi el pierise împreună cu miile de coreligionari. Acum ieşi la iveală că cei doi capi ai noii credinţe mai sunt încă în viaţă şi se află în capitală. Se hotărî să fie găsiţi şi prinşi cu orice preţ, socotindu-se că abia o dată cu moartea lor o să fie smulse ultimele rădăcini ale sectei duşmănoase. Petronius auzise de la Vestinus că împăratul însuşi a dat ordin ca în decurs de trei zile Petru şi Pavel din Tars să fie în închisoarea Mamertină şi că au fost trimise detaşamente întregi de pretorieni ca să scotocească prin toate casele din Transtiberim.