class="p2">Auzind de asta, Vinicius se decise să meargă să-l avertizeze pe apostol. Seara, el şi Ursus, îmbrăcaţi în mantii galice, cu feţele acoperite, se duseră la casa lui Miriam, unde stătea Petru, tocmai la capătul celălalt al Transtiberimului, la poalele dealului Ianiculus. În drum, văzură case înconjurate de ostaşi, conduşi de nişte oameni necunoscuţi. Cartierul era neliniştit. În unele locuri se adunau grupuri de curioşi. Ici şi colo, centurionii îi cercetau pe cei prinşi, întrebându-i de Petru-Simion şi de Pavel din Tars.

Ursus şi Vinicius ajunseră cu bine, înaintea soldaţilor la locuinţa lui Miriam, în care îl găsiră pe Petru înconjurat de o mână de credincioşi. Tymotheus, ajutorul lui Pavel din Tars, şi Linus se aflau de asemenea lângă apostol.

Aflând de primejdie, Nazarius îi conduse pe toţi printr-un coridor ascuns, până la poarta grădinii, iar de acolo, la nişte cariere părăsite, la câteva sute de paşi de poarta dinspre Ianiculus. Ursus trebui să-l ducă pe Linus în braţe, căci oasele acestuia, frânte în timpul torturilor, nu se vindecaseră încă. O dată ajunşi în catacombă, se simţiră în siguranţă şi, la lumina torţei pe care-o aprinse Nazarius, începură să se sfătuiască în şoaptă cum să salveze viaţa scumpă a apostolului.

Doamne, îi spuse Vinicius, mâine în zori să te scoată Nazarius din oraş spre munţii Albani. Acolo te vom găsi noi şi te vom lua la Antium, unde aşteaptă o corabie care trebuie să ne ducă pe noi doi la Neapolis şi Sicilia. Fericită va fi ziua şi ceasul când vei păşi în casa mea şi vei binecuvânta căminul meu.

Ceilalţi îl aprobară, rugându-l pe apostol să primească.

Ascunde-te, păstorule, căci nu mai poţi rămâne în Roma. Păstrează adevărul viu ca să nu piară o dată cu noi şi cu tine. Ascultă-ne pe noi care te rugăm ca pe un tată.

Fă asta în numele lui Christos! spuseră ceilalţi, agăţându-se de veşmintele lui.

Iar el răspunse:

Copiii mei! Cine ştie ceasul pe care mi l-a hotărât Domnul?

Nu spuse însă că n-o să părăsească Roma. Şovăia el însuşi, neştiind ce să facă. De multă vreme se strecurase în sufletul lui nesiguranţa şi chiar teama. Iată, turma lui era risipită, opera dărâmată, biserica, pe care înainte de incendiul oraşului o crescuse ca pe un copac minunat, se transformase în pulbere prin forţa „Fiarei”. Nu mai rămăsese nimic în afară de lacrimi, nimic în afară de amintiri, chinuri şi moarte. Sămânţa dăduse roade bogate, dar diavolul le călcase în picioare. Armatele îngerilor nu veniseră în ajutor celor care pierdeau şi iată că Nero tronează în continuare cu glorie asupra lumii, îngrozitor, mai puternic decât oricând, stăpânul tuturor mărilor şi al întregului pământ. Adesea pe când se afla singur, pescarul ridicase mâinile spre cer şi întrebase: „Doamne! Ce să fac? Cum voi putea rămâne aici? Şi cum să lupt eu, un bătrân neputincios, cu forţa colosală a Răului, căruia i-ai permis să domnească şi să învingă”?

Acesta era strigătul din adâncul durerii sale „Nu mai sunt oile pe care mi-ai poruncit să le pasc, nu mai este Biserica Ta. E pustiu şi doliu în cetatea Ta. Ce-mi porunceşti acum? Să rămân aici sau să călăuzesc rămăşiţele turmei, undeva peste mări, să slăvim acolo în taină numele Tău?”

Şovăia. Credea că adevărul viu nu piere şi trebuie să învingă, dar se gândea uneori că n-a venit încă timpul, că va veni abia atunci când Domnul va coborî pe pământ în ziua judecăţii, cu slavă şi cu puterea Lui nemărginită, mai mare decât cea a lui Nero.

Se gândea că dacă va părăsi Roma, credincioşii vor veni după el iar el îi va duce în pădurile umbroase ale Galileii, pe malul apei liniştite a Mării Tiberiada, la păstorii paşnici ca nişte porumbei, sau ca oile care pasc acolo pe pajiştile cu cimbru şi nard. Inima lui ostenită tânjea din zi în zi mai mult după linişte şi repaos, după lacul cunoscut, după Galileea, şi, tot mai des se adunau lacrimi în ochii bătrânului.

Iar când, pentru o clipă se decidea, îl încerca neliniştea. Cum să părăsească oraşul acesta în care s-a vărsat atâta sânge de martiri şi unde atâţia credincioşi au mărturisit adevărul în clipa morţii? Tocmai el să se ferească de jertfă? Şi ce va răspunde când Domnul are să-l întrebe? „Cum! Ei au murit pentru credinţa lor, iar tu ai fugit?”

Nopţile şi zilele lui se scurgeau în grijă şi frământare. Cei pe care-i sfârtecaseră leii, care fuseseră răstigniţi pe cruce, arşi în grădinile împăratului adormiseră întru Domnul după clipele de chin, iar el n-avea somn şi îndura chinurile mai mari decât cele născocite de călăi pentru victimele lor. Zorile albeau adesea acoperişurile caselor, când el mai chema încă din adâncul inimii sale îndurerate:

Doamne, doar Tu mi-ai poruncit să vin aici şi să întemeiez cetatea Ta în acest cuib al Fiarei!

Treizeci şi patru de ani trecuseră de la moartea Domnului său şi nu aflase odihna. Cutreierase pământul cu toiagul în mână şi povestise despre „vestea cea bună”. Puterile lui se epuizaseră în călătorii şi greutăţi până când, în cele din urmă, în această cetate, ca o inimă a omenirii, consolidase opera învăţătorului. O singură suflare de foc a răului însă o mistuise. Lupta trebuia luată de la început. Şi ce luptă! De o parte împăratul, senatul, poporul, legiunile cuprinzând într-un cerc de fier întreg pământul, nenumărate cetăţi, nenumărate ţinuturi, o putere cum nu mai văzuse omenirea, şi de cealaltă parte el, atât de apăsat de vârstă şi de trudă încât mâinile-i tremurânde abia mai reuşeau să ţină toiagul de călător.

În anumite momente, îşi spunea că nu-i în puterea lui să se măsoare cu împăratul Romei şi că opera asta n-o poate face decât Christos însuşi.

Toate aceste gânduri, pline de frământare, reveneau în mintea lui acum, când asculta rugăminţile ultimului grup dintre credincioşii săi, care repetau cu voci rugătoare:

Ascunde-te, Rabbi, şi scoate-ne şi pe noi de sub puterea Fiarei. În cele