Doamne, zise el, Mântuitorul ţi-a poruncit să paşti oile sale, dar aici ele nu mai sunt, sau nu vor mai fi mâine. Du-te acolo, unde le mai poţi încă afla Cuvântul lui Dumnezeu încă mai dăinuieşte şi în Ierusalim, şi în Antiohia şi în Efes şi în alte oraşe. Ce obţii dacă rămâi la Roma? Când ai să cazi, ai să sporeşti doar triumful Fiarei. Lui Ioan, Domnul nu i-a hotărât sfârşitul vieţii. Pavel e cetăţean roman şi fără judecată nu-l pot da morţii, însă dacă asupra ta, învăţătorule, se va dezlănţui puterea infernului, atunci cei în care s-a năruit încrederea, vor întreba: „Cine este deasupra lui Nero?” Tu eşti piatra pe care se întemeiază Biserica lui Dumnezeu. Lasă-ne pe noi să murim, dar nu permite victoria Antichristului asupra Unsului lui Dumnezeu şi nu te întoarce aici, până când Domnul nu va înmuia inima celui care a vărsat sânge nevinovat.

Priveşte lacrimile noastre! repetau toţi cei de faţă.

Lacrimi se scurgeau şi pe faţa lui Petru. După puţin timp, se ridică şi, întinzând mâinile peste cei îngenuncheaţi, spuse:

Fie slăvit numele Domnului! Facă-se voia Lui!

Capitolul  LXX

În zorii zilei următoare, doi oameni în negru înaintau pe calea Appia spre şesul Campaniei.

Unul era Nazarius, celălalt apostolul Petru, care părăsea Roma şi pe coreligionarii chinuiţi acolo.

Cerul la răsărit căpătase o nuanţă verzuie, care, încet, trecea în culoarea şofranului. Copacii cu frunze argintii, marmura albă a vilelor şi arcadele apeductelor căpătau contur, ieşind încet din întuneric. Cerul se lumina treptat, luând tonuri aurii. Răsăritul parcă s-ar fi topit într-o apă roză şi Munţii Albani apărură vineţii, copleşiţi de lumină.

Aurora se oglindea în picăturile de rouă care tremurau pe frunzele copacilor. Ceaţa se rări, descoperind priveliştea vastă a şesului, cu case, cimitire, orăşele şi pâlcuri de arbori printre care străluceau albe coloane de temple.

Drumul era pustiu. Sătenii care aduceau legume în oraş probabil că nu apucaseră încă să se înhame la cărucioarele lor. Plăcile de piatră, cu care era pavat drumul până în munţi, răsunau în liniştea dimineţii sub sandalele de lemn pe care le purtau călătorii.

Soarele apăru dintr-un defileu al munţilor şi un spectacol ciudat izbi privirile apostolului. I se păru că cercul de foc în loc să se ridice pe cer, a coborât din munţi şi se rostogoleşte pe drum.

Petru se opri şi spuse:

Vezi lumina aceea care se apropie de noi?

Nu văd nimic, răspunse Nazarius.

Petru îşi puse palma streaşină la ochi şi adăugă după o clipă:

Vine spre noi un om în lumina soarelui.

La urechile lor nu ajungea însă nici cel mai mic zgomot de paşi. În jur era linişte deplină. Nazarius vedea doar că în depărtare tremură copacii de parcă i-ar fi scuturat cineva şi că lumina se revarsă tot mai bogată peste şes.

Privi mirat la apostol.

Rabbi! Ce ai? întrebă, neliniştit.

Petru scăpă din mâini toiagul de drumeţ. Ochii lui priveau ţintă înainte, buzele-i erau întredeschise. Pe faţă i se zugrăveau uimirea, bucuria, încântarea. Deodată, se aruncă în genunchi, cu mâinile întinse înainte, strigând:

Christe! Christe!…

Căzu cu faţa la pământ ca şi cum ar fi sărutat picioarele cuiva. După un răgaz de tăcere, se auziră cuvintele bătrânului, întrerupte de suspine:

Quo vadis, Domine{160}?…

Nazarius nu auzi răspunsul, dar la urechile lui Petru ajunse o voce tristă şi blândă, care spunea:

Dacă tu părăseşti poporul meu, mă duc la Roma, ca să mă răstignească pentru a doua oară.

Apostolul zăcea la pământ cu faţa în praf, nemişcat, fără să scoată o vorbă. Lui Nazarius i se păru că a leşinat, sau că a murit. În sfârşit, se ridică, luând toiagul cu mâini tremurânde, şi fără să spună nimic se întoarse spre cele şapte coline ale oraşului.

Băiatul întrebă ca un ecou:

Quo vadis, Domine?…

La Roma, răspunse apostolul încet. Şi se întoarse.

Pavel, Ioan, Linus şi toţi credincioşii îl întâmpinară cu uimire şi cu spaimă, mai ales că în zori, imediat după plecarea lui, pretorienii înconjuraseră casa lui Miriam şi-l căutaseră pe apostol. La toate întrebările el le răspundea cu bucurie şi linişte:

L-am văzut pe Domnul!

Încă în această seară, se duse la cimitirul Ostrianum să-i înveţe şi să-i boteze pe aceia care voiau să se scalde în apa vieţii.

De atunci, veni acolo zilnic, şi veneau zi de zi mulţimi tot mai numeroase. Se părea că din fiecare lacrimă a martirilor se nasc noi adepţi, că fiecare suspin din arenă răsună ca un ecou în mii de piepturi. Împăratul înota în sânge, Roma şi întreaga lume păgână îşi făceau de cap, însă cei care se săturaseră de crime şi nebunii, cei care fuseseră călcaţi în picioare, cei a căror viaţă era mizerie şi asuprire, toţi cei frământaţi, trişti şi nefericiţi veneau să asculte ciudata poveste despre un zeu care din dragoste pentru oameni se lăsase răstignit, ca să le răscumpere păcatele.

Găsindu-l pe acest Dumnezeu, pe care-l puteau iubi, găseau ceea ce nu putea da nimănui lumea de atunci – fericirea dragostei.

Petru înţelese că nici împăratul, nici toate legiunile lui n-au să poată învinge adevărul viu, că n-au să-l înece nici lacrimile, nici sângele şi că abia acum începe izbânda lui. Înţelese, de asemenea, şi de ce-l întorsese Domnul din drum: iată, oraşul acesta al orgoliului şi al crimei, al desfrâului şi al forţei brutale începea să fie şi oraşul lui, de două ori capitală, din care se va revărsa asupra întregii lumi cârmuirea trupurilor şi a sufletelor.

Capitolul  LXXI

În cele din urmă, sună ceasul pentru amândoi apostolii. Şi ca o consolare, în încheierea misiunii sale îi fu dat pescarului lui Dumnezeu să mai pescuiască două suflete chiar şi