în închisoare. Ostaşii Processus şi Martinianus, care-l păzeau în închisoarea Mamertină primiră botezul. Apoi veni ceasul chinurilor. Nero nu era atunci în Roma. Sentinţa fu dată de Helius şi Politetes, doi liberţi cărora împăratul le încredinţase conducerea Romei în absenţa sa. Apostolul bătrân fu mai întâi supus biciuirii prevăzute de lege, iar a doua zi fu scos în afara zidurilor oraşului, spre dealurile Vaticanului, unde urma să primească moartea pe cruce, la care fusese condamnat. Ostaşii fură uimiţi de mulţimea ce se adunase în faţa închisorii. După părerea lor, moartea unui om simplu şi, pe deasupra străin, nu avea de ce să trezească atâta interes. Ei nu ştiau că nu-i un convoi de curioşi, ci de credincioşi doritori să-l conducă la locul de tortură pe Marele Apostol. După-amiază se deschiseră, în sfârşit, porţile închisorii şi Petru apăru în mijlocul unui detaşament de pretorieni. Soarele coborâse puţin spre Ostia, ziua era liniştită şi senină. Ţinând cont de vârsta înaintată a lui Petru, nu-l obligară să-şi poarte crucea, căci credeau că n-are să poată nici s-o ridice, şi nu i se puse nici furca la gât, să nu-i împiedice mersul. Înainta încet şi credincioşii îl puteau vedea bine. În clipa când printre căştile de fier ale soldaţilor apăru capul său alb, plânsul se răspândi în mulţime, însă conteni aproape imediat, căci faţa bătrânului exprima seninătate şi bucurie. Şi înţeleseră cu toţii că nu e o victimă dusă la pieire, ci un învingător în trecerea-i triumfală.

Aşa era. Pescarul, de obicei umil şi adus de spate, umbla acum drept, mai înalt decât soldaţii, plin de demnitate. Niciodată nu văzuseră atâta maiestate în ţinuta lui. Părea că un monarh înaintează, înconjurat de popor şi ostaşi. Din toate părţile se auzeau voci: „Iată, Petru pleacă la Domnul!” Parc-ar fi uitat cu toţii că-l aşteaptă chinurile şi moartea. Mergeau într-o reculegere solemnă, însă calmi, simţind că de la moartea de pe Golgota până acum nu se petrecuse nimic atât de important, că aşa cum moartea lui Christos a răscumpărat lumea întreagă, tot aşa moartea lui Petru urmează să răscumpere oraşul acesta.

Pe drum, trecătorii se opreau, miraţi, la vederea acestui bătrân, iar credincioşii, punându-le mâna pe umeri, le spuneau cu voci calme: „Iată cum moare un om drept care l-a cunoscut pe Christos şi a răspândit iubirea în lume!” Ei cădeau pe gânduri, apoi se îndepărtau, zicându-şi: „Într-adevăr, acest om nu putea fi nedrept!”

Zgomotele străzii se potoliseră. Convoiul înainta încet printre casele proaspăt ridicate, printre coloanele albe ale templelor, deasupra cărora se întindea cerul adânc, liniştit, azuriu. Mergeau în tăcere. Doar când şi când, se auzea zăngănitul armurii soldaţilor sau şoapte de rugăciune. Petru le asculta şi faţa i se lumina de bucurie. Privirea lui abia putea cuprinde pe miile de credincioşi. Simţea că-şi împlinise opera. Ştia că adevărul pe care-l propovăduise toată viaţa se va revărsa peste lume ca un val şi că nimic nu va mai putea să-l oprească. Gândind astfel, ridică ochii în sus şi spuse: „Doamne, mi-ai poruncit să cuceresc cetatea care stăpâneşte lumea, iată am cucerit-o. Mi-ai poruncit să întemeiez aici capitala Ta, am întemeiat-o. Doamne, acesta-i oraşul Tău, iar eu vin la Tine, căci sunt tare ostenit!”

Trecând pe lângă temple spunea: „Veţi fi templele lui Christos”. Uitându-se la mulţimea de oameni care se scurgea sub ochii săi, le spunea: „Copiii voştri vor fi servii lui Christos”. Mergea cu sentimentul cuceririi, conştient de meritele sale, conştient de putere, împăcat, măreţ. Soldaţii îl duseră peste podul Triumfal, dând fără voie parcă o recunoaştere triumfului său, apoi mai departe spre Naumachia şi circ. Credincioşii din Transtiberim se alăturară convoiului şi se adună astfel o mulţime de oameni atât de mare, încât centurionul care-i conducea pe pretorieni, bănuind, în sfârşit, că duce vreun arhiereu, pe care-l înconjoară credincioşii, se nelinişti de numărul prea mic al soldaţilor. Însă din mulţime nu se auzea nici un strigăt de revoltă sau mânie. Feţele, pătrunse de măreţia momentului, erau solemne, pline de aşteptare. Credincioşii, amintindu-şi că la moartea Domnului pământul se despicase de spaimă, iar morţii se ridicaseră din morminte, se gândeau să poate şi acum se vor arăta unele semne, care să veşnicească în amintirea lumii moartea apostolului. Unii chiar se-ntrebau: „Ce-ar fi dacă Domnul ar fi ales ceasul morţii lui Petru ca să coboare din cer, aşa cum a promis, şi să cheme la judecată omenirea?” şi, gândind astfel, implorau pe Mântuitor să se îndure de ei.

În jur era linişte. Dealurile păreau nişte feline uriaşe, întinse la soare să se încălzească. Convoiul se opri între circ şi dealul Vaticanului. Soldaţii puseră jos crucea şi se apucară să sape groapa, iar mulţimea, liniştită şi reculeasă, îngenunchea în jur.

Apostolul, cu capul luminat de razele soarelui, se întoarse pentru ultima oară spre oraş. Departe, în vale, se vedea Tibrul strălucind. Pe malul celălalt, Câmpul lui Marte şi mausoleul lui August, în apropierea căruia Nero tocmai începuse să ridice nişte terme uriaşe, urma mai în vale teatrul lui Pompeius, iar în spatele lui, pe alocurea vizibile, pe alocurea acoperite de alte clădiri, Saepta Julia, o mulţime de porticuri, temple, coloane, clădiri care păreau îngrămădite unele deasupra altora şi, în sfârşit, hăt, departe, dealurile acoperite cu case, un furnicar imens de oameni, cuibul crimei, dar şi al puterii, al nebuniei, dar şi al ordinei, care a devenit capul lumii, asupritorul ei şi totodată legea şi pacea ei, atotputernic, invincibil, veşnic.

Petru, înconjurat de ostaşi, privea aşa cum priveşte un stăpân şi rege la domeniul său. Şi-i spuse: „Eşti răscumpărat şi eşti al meu!” Nimeni însă, nu numai dintre soldaţii care săpau groapa, dar nici chiar dintre adepţi, nu putea bănui că într-adevăr printre ei se află adevăratul stăpân al acestei cetăţi, că au să dispară cezarii, au să treacă valuri de barbari şi veacuri au să se scurgă, dar bătrânul acesta va domni aici neîncetat.

Soarele s-apropia de orizont. Devenise mare şi roşu. Jumătatea de apus a cerului ardea. Soldaţii se apropiară de Petru ca să-l dezbrace.

Însă el, închinându-se, se îndreptă deodată şi ridică în sus