mâna dreaptă. Călăii se opriră, parcă intimidaţi de atitudinea lui. Credincioşii aşteptau cu răsuflarea oprită, închipuindu-şi că vrea să ţină o cuvântare. Se lăsă o linişte netulburată de nimic.

Iar el, stând pe o ridicătură, începu să facă cu dreapta semnul crucii, dând binecuvântare în ceasul morţii:

Urbi et orbi{161}!

În aceeaşi seară minunată, alt detaşament de soldaţi îl ducea pe calea Ostiană pe Pavel din Tars, spre localitatea numită Aquae Silviae. Şi în urma lui veneau un mare număr de credincioşi pe care-i convinsese. Recunoscându-i pe cei mai apropiaţi, se oprea şi vorbea cu ei, căci, fiind cetăţean roman, escorta îi acorda mai mare libertate. Dincolo de poarta numită Trigemina, o întâlni pe Plautilla, fiica prefectului Flavius Sabinus şi, văzând faţa ei tânără scăldată în lacrimi, spuse:

Plautilla, fiică a Mântuitorului cel veşnic, mergi în pace! Împrumută-mi doar vălul cu care să mă lege la ochi în clipa când voi pleca la Domnul.

Şi, luând vălul, merse mai departe, cu înfăţişarea calmă şi împăcată a unui muncitor care a lucrat bine toată ziua şi se întoarce acasă. Gândurile lui, asemănătoare cu ale lui Petru, erau liniştite şi senine ca cerul din seara aceea. Privea îngândurat la şesul întins în faţa lui şi la Munţii Albani scăldaţi în lumină. Îşi aduse aminte de călătoriile lui, de munca şi luptele în care ieşise victorios, de bisericile pe care le întemeiase în toate ţările şi dincolo de toate mările, şi se gândea că îşi merită din plin odihna. Şi el îşi împlinise misiunea. Simţea că seminţele aruncate de el nu vor mai fi răvăşite de vântul răutăţii. Pleca cu certitudinea că în lupta pe care Adevărul lui a declarat-o lumii, el va învinge – şi o seninătate netulburată coborî în sufletul lui.

Drumul spre locul de osândă era lung. Începu să se lase seara. Culmile munţilor deveniră purpurii, în timp ce poalele lor se cufundau încet în umbră. Turmele se întorceau acasă. Ici şi colo, mergeau grupuri de sclavi cu uneltele pe umăr. Pe drum, în faţa caselor, se jucau copiii, uitându-se cu curiozitatea vârstei lor la detaşamentul de soldaţi care trecea. Căci în seara aceea, în lumina aceea aurie, transparentă, era nu numai pace şi împăcare, ci o anumită armonie, care părea să se înalţe de la pământ spre cer. Pavel o simţea şi inima i se umplea de bucurie la gândul că la muzica asta a lumii adăugase încă un sunet ce nu existase până atunci şi fără de care pământul întreg ar fi fost „ca arama dogită şi ca ţambalul răsunător”.

Îşi aminti cum i-a învăţat pe oameni iubirea. Propovăduind, le spunea că, chiar dacă şi-ar împărţi averea celor săraci şi chiar dac-ar şti toate limbile şi toate tainele şi toate ştiinţele, n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu doreşte onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu, rezistă la orice.

Îşi petrecuse viaţa, învăţându-i pe oameni acest adevăr. Acum se întreba în gându-i: „Ce forţă poate fi asemenea acesteia şi cine-o va împinge? Cum va reuşi Cezarul s-o înăbuşe, chiar de-ar avea şi de două ori atâtea oraşe, şi mări, şi pământuri, şi popoare?”

Şi mergea să-şi ia răsplata ca un învingător.

Convoiul coti din drumul principal, spre răsărit, pe o potecă îngustă spre Aquae Salviae. Printre mărăcinii de pe dealuri, se vedea soarele roşu. La izvor, centurionul opri soldaţii, căci sosise clipa.

Pavel îşi aruncă pe umăr vălul Plautilliei, ca să i se lege ochii cu el, ridică pentru ultima oară privirile pline de un calm nespus către lumina veşnică a asfinţitului şi se rugă. Da, sosise clipa, dar el vedea înainte-i un drum larg, crepuscular, ducând spre cer, şi în gând îşi spunea aceleaşi cuvinte pe care le scrisese mai înainte, cu sentimentul misiunii împlinite şi al apropiatului sfârşit:

„Am luptat în lupta cea bună, am păstrat credinţa, mi-am împlinit datoria şi, în cele din urmă, îmi este destinată cununa dreptăţii”.

 

 

 

 

Capitolul  LXXII

 

 

Roma îşi făcea de cap ca şi mai înainte. Părea că oraşul acesta care cucerise lumea începe, din cauza lipsei de conducători, să se nimicească singur. Încă înainte de a le fi sunat ceasul apostolilor, ieşi la iveală complotul lui Calpurnius Pison, după care cele mai sus-puse capete din Roma fură secerate cu atâta neîndurare, încât chiar şi cei dispuşi să vadă în Nero un zeu, începură a-l socoti un zeu al morţii. Doliul învălui oraşul, spaima se cuibări în case şi în inimi, însă porticurile continuau să fie împodobite cu iederă şi flori, căci nu era voie să manifeşti durere după cei morţi. Oamenii, care se trezeau dimineaţa, îşi puneau întrebarea: „Cui îi vine rândul astăzi?” Cortegiul de stafii care-l urmau pe Cezar sporea cu fiecare zi.

Pison plăti cu capul complotul, iar după el Seneca şi Lucan, Fenius, Rufus şi Plautius Lateranus, şi Flavius Scevinus şi Afranius Quintianus, şi desfrânatul tovarăş de nebunii al împăratului, Tullius Senecion, şi Proculus, şi Araricus, şi Tugurinus, şi Fratus, şi Silanus, şi Proximus, şi Subrius Flavius, cândva devotat din tot sufletul lui Nero, şi Sulpicius Aper. Pe unii îi pierduse propria nimicnicie, pe alţii teama, pe alţii bogăţia, pe alţii bărbăţia. Împăratul, speriat de numărul complotiştilor, îşi ticsise palatul cu ostaşi şi ţinea oraşul în stare de asediu, trimiţând zilnic centurionii cu condamnări la moarte la casele bănuite. Condamnaţii se mai ploconeau încă, în scrisori pline de linguşiri, mulţumind Cezarului pentru sentinţă şi lăsându-i o parte din avere, ca să salveze restul pentru copii. Se părea că Nero dinadins întrecea orice măsură, ca să se convingă în ce hal de umilinţă ajunseseră oamenii şi cât au să mai suporte domnia lui sângeroasă. După complotişti căzură rudele, prietenii şi chiar simplii cunoscuţi. Locatarii splendidelor case ridicate după incendiu, ieşind în stradă, erau siguri c-au să vadă şiruri întregi de cortegii funerare. Pompeius, Cornelius Martialis, Flavius Nepos şi Statius Domitius au pierit acuzaţi de lipsă de dragoste faţă de împărat; Novius Priscus, pentru