că era prieten cu Seneca; Rufinus Crispinus a fost privat de dreptul la foc şi apă, pentru că fusese cândva soţul Poppeii. Pe marele Thraseas l-a dus la pieire virtutea. Mulţi au plătit cu viaţa originea lor nobilă. Chiar şi Poppea a fost victima unei furii de moment a împăratului.

Senatul se ploconea în faţa acestui imperator înfiorător, ridica temple în cinstea lui, făcea rugăciuni pentru vocea lui, încununa statuile lui şi-i acorda preoţi, ca unui zeu. Senatorii se duceau la Palatin, tremurând de frică, ca să admire cântecul lui – Periodonices – şi să-şi facă de cap împreună cu el la orgii.

Între timp, de jos, din pământul îmbibat cu sânge şi lacrimi, da rod, în tăcere, dar tot mai puternică, sămânţa semănată de Petru.

 

 

Capitolul  LXXIII

 

 

Vinicius către Petronius:

„Ştim şi aici, carissime, ce se petrece la Roma, iar ceea ce nu ştim completează scrisorile tale. Când arunci o piatră în apă, valurile se răspândesc tot mai departe şi mai departe în jur. Un asemenea val de nebunie şi răutate a ajuns din Palatin până la noi. În drum spre Grecia, a fost trimis aici de către împărat Carinas, care a jefuit oraşele şi templele ca să umple tezaurul deşertat. Cu preţul sudorii şi al lacrimilor oamenilor se construieşte la Roma Domus Aurea{162}. Se poate ca lumea să nu fi văzut până acum un asemenea palat, dar n-a văzut nici asemenea nedreptăţi. Tu doar îl ştii pe Carinas. Semăna cu el Chilon, până când nu şi-a răscumpărat viaţa prin moarte. Oamenii lui n-au ajuns încă la orăşelele din jurul nostru, poate pentru că nu-s în ele temple şi comori. Întrebi dacă suntem în siguranţă? Îţi răspund doar că suntem uitaţi şi fie ca acest răspuns să te mulţumească. Iată, în clipa asta, din porticul sub care scriu, văd golful nostru liniştit, iar în el pe Ursus în barcă, lăsând năvodul în apele limpezi. Soţia mea toarce lână roşie lângă mine, iar în grădini, la umbra migdalilor, cântă sclavii noştri. O, ce linişte, carissime, şi ce uitare a vechilor spaime şi suferinţe! Dar nu Parcele, cum scrii tu, ne torc atât de dulce firul vieţii, ci Christos care ne-a binecuvântat, Dumnezeul nostru iubit, Mântuitorul. Cunoaştem tristeţea şi lacrimile, căci adevărul nostru porunceşte să plângem necazurile altora, dar chiar şi în aceste lacrimi există o mângâiere necunoscută vouă, căci odată, când se va scurge timpul vieţii noastre, ne vom întâlni cu toţi oamenii dragi care-au pierit şi care vor mai pieri încă pentru învăţătura divină. Pentru noi Petru şi Pavel nu au murit, ci au renăscut în slavă. Sufletele noastre îi văd, şi, când ochii plâng, inimile se bucură de bucuria lor. Da, dragul meu, suntem fericiţi şi fericirea noastră nu va reuşi s-o distrugă nimic, căci moartea, care pentru voi este sfârşitul tuturor lucrurilor, pentru noi nu-i decât trecerea într-o linişte şi mai mare, într-o iubire şi mai mare, într-o bucurie şi mai mare.

Aici, zilele şi lunile trec în seninătate. Slugile noastre şi sclavii cred ca şi noi în Christos, şi cum el a poruncit iubire, ne iubim unii pe alţii. Adesea, când apune soarele sau când luna se oglindeşte în ape, discutăm cu Ligia despre trecut, care acum ne pare un vis. Când mă gândesc că acest cap drag, pe care-l leagăn zilnic la piept, a fost atât de aproape de chinuri şi de pieire, îl slăvesc din tot sufletul pe Domnul meu, căci numai el a putut-o salva din arenă, redându-mi-o pentru totdeauna. O, Petronius, doar ai văzut câtă mângâiere dă învăţătura asta, putere de a rezista în nenorocire, câtă răbdare şi curaj în faţa morţii. Vino. Ai să vezi câtă fericire dă în zilele obişnuite ale vieţii. Oamenii n-au cunoscut până acum un zeu pe care să-l poţi iubi, de aceea nu s-au iubit nici între ei şi de aici a izvorât nenorocirea lor, căci aşa cum lumina vine de la soare, tot aşa şi fericirea izvorăşte din iubire. Pe oameni nu i-au învăţat acest adevăr nici legislatorii, nici filozofii. El n-a existat nici în Grecia, nici în Roma, iar când spun: nici în Roma, înseamnă că nicăieri pe pământ. Învăţătura uscată şi rece a stoicilor, la care aderă oamenii virtuoşi, căleşte inimile ca pe nişte săbii, însă mai curând le face indiferente, decât mai bune. De ce-ţi spun eu toate astea ţie, care ai învăţat mai mult şi înţelegi mai mult decât mine? Doar l-ai cunoscut şi tu pe Pavel din Tars şi adesea ai discutat cu el îndelung, aşa că ştii mai bine: oare faţă de adevărul pe care-l propovăduia el, ce sunt toate învăţăturile filozofilor şi retorilor voştri decât vorbe goale şi răsunătoare, fără miez? Îţi aminteşti întrebarea pe care ţi-a pus-o el: „Dacă împăratul ar fi creştin, oare nu v-aţi simţi mai în siguranţă, mai siguri că posedaţi ceea ce posedaţi, mai fără teamă şi mai liniştiţi pentru ziua voastră de mâine?” Tu mi-ai spus că religia noastră este duşmana vieţii, iar eu îţi răspund acum că dacă de la începutul scrisorii aş fi repetat numai aceste două cuvinte: „Sunt fericit!” tot n-aş fi reuşit să-mi exprim fericirea. Ai să-mi spui că fericirea mea e Ligia! Da, dragule! Pentru că iubesc sufletul ei nemuritor şi pentru că amândoi ne iubim întru Christos. Într-o asemenea dragoste nu există nici despărţiri, nici trădări, nici schimbări, nici bătrâneţe, nici moarte. Atunci când va trece tinereţea şi frumuseţea, când trupurile noastre se vor ofili şi se va apropia moartea, dragostea va rămâne, căci sufletele nu trec. Înainte de a mi se fi deschis ochii la lumină, eram gata pentru Ligia să dau foc chiar şi propriei mele case, iar acum îţi spun: atunci n-o iubeam, căci abia Christos m-a învăţat să iubesc. El e izvorul fericirii şi al liniştii. Doar nu eu spun asta. E un lucru evident. Compară plăcerile voastre străbătute de teamă, beţiile voastre împletite cu nesiguranţa zilei de mâine, orgiile voastre, ca nişte ospăţuri de înmormântare, cu viaţa creştinilor – şi ai să