Petronius a primit scrisoarea de la Vinicius la Cumae, unde plecase împreună cu alţi curteni, urmându-l pe împărat. Lupta lui de mulţi ani cu Tigellinus se apropia de sfârşit. Petronius ştia că va trebui să cadă şi cunoştea motivele. Pe măsură ce împăratul decădea, pe nesimţite, luându-şi în serios rolul de comediant, bufon şi vizitiu, pe măsură ce se împotmolea în desfrâul său bolnăvicios, respingător şi grosolan, rafinatul arbiter elegantiae îi devenea doar o povară. Când Petronius tăcea, Nero vedea în tăcerea lui o mustrare, chiar când lăuda – vedea ironie. Strălucitorul patrician îi zgândărea amorul propriu şi-i trezea invidia. Bogăţiile lui şi splendidele opere de artă pe care le colectase erau jinduite şi de stăpân şi de ministrul său atotputernic. Fusese cruţat până acum datorită călătoriei în Achaia, unde gustul lui, cunoştinţele lui în materie de elenism puteau fi folositoare. Încetul cu încetul însă, Tigellinus reuşea să-l convingă pe împărat că nobilul Carinas îl întrece în gust şi cunoştinţe pe Petronius şi că va reuşi mai bine decât acesta să organizeze jocurile din Grecia, primirile şi triumfurile. Din acel moment, Petronius fu pierdut. Nu îndrăzneau însă să-i trimită condamnarea în Roma. Şi împăratul şi Tigellinus îşi aminteau că acest estet, chipurile afemeiat, care „făcea din noapte zi”, preocupat numai de plăceri, artă şi petreceri, când fusese proconsul în Bitinia şi pe urmă consul în capitală, dăduse dovadă de o uluitoare pricepere şi energie. Era considerat înzestrat pentru orice şi se ştia că în Roma este iubit nu numai de popor, dar chiar şi de pretorieni. Nimeni din oamenii de încredere ai Cezarului nu putea să prevadă cum va riposta el într-un asemenea caz, aşa că părea un lucru mai chibzuit să fie scos din oraş şi să fie lovit abia în provincie.

În acest scop primi o invitaţie ca, împreună cu alţi curteni să meargă la Cumae, iar el, deşi bănuind şiretlicul, plecă, poate pentru a nu manifesta o opoziţie făţişă, poate pentru a mai arăta încă o dată împăratului şi curtenilor faţa sa veselă, lipsită de griji, şi să câştige o ultimă victorie înainte de moarte asupra lui Tigellinus.

Îndată după plecare, fu acuzat de prietenie cu senatorul Scevinus, care fusese sufletul complotului lui Pison. Oamenii lui Petronius, care rămăseseră în Roma, fură întemniţaţi, iar casa lui înconjurată de pretorieni. Aflând ştirea, Petronius nu se arătă alarmat, nici măcar încurcat. Spuse, zâmbind, curtenilor pe care-i avea în vizită în splendida sa vilă din Cumae:

Lui Ahenobarbus nu-i plac întrebările directe, aşa că veţi vedea cât de tulburat are să fie când am să-l întreb dacă el a poruncit să mi se întemniţeze „familia” din capitală.

După aceea îi anunţă că dă un banchet „înainte de a porni la drum”. Era în toiul pregătirilor, când sosi scrisoarea lui Vinicius.

Petronius, după ce-o primi, căzu puţin pe gânduri, însă curând pe faţa lui reapăru obişnuita-i seninătate şi încă în seara aceleiaşi zile răspunse cele ce urmează:

„Mă bucur de fericirea voastră şi admir inimile voastre, carissime, căci n-am crezut că doi îndrăgostiţi mai pot să-şi amintească de o a treia persoană îndepărtată. Voi însă nu numai că nu m-aţi uitat, dar mă chemaţi în Sicilia să împărţiţi cu mine pâinea voastră şi pe Christos al vostru, care, după cum scrii, sporeşte cu atâta mărinimie fericirea voastră.

Dacă este aşa, atunci cinstiţi-l. Eu cred, dragule, că pe Ligia ţi-a redat-o nu numai Ursus, dar într-o oarecare măsură şi poporul roman. Dacă împăratul ar fi un altfel de om, aş crede chiar că s-a renunţat la continuarea persecuţiilor, avându-se în vedere înrudirea ta cu el prin nepoata pe care Tigellinus a dat-o unuia dintre Viniciuşi. Însă dacă tu eşti convins că Christos ţi-a dat-o, n-am să mă cert cu tine. Da! Nu-i drămuiţi jertfele. Şi Prometeu s-a sacrificat pentru oameni, dar eheu! Prometeu se pare că nu-i decât născocirea poeţilor, iar oamenii demni de încredere mi-au spus că l-au văzut pe Christos cu propriii lor ochi. Eu cred, împreună cu voi, că acesta-i cel mai cumsecade dintre zei.

Întrebarea lui Pavel din Tars o ţin minte şi sunt de acord că dacă, de exemplu, Ahenobarbus ar fi trăit conform învăţăturii lui Christos, atunci poate c-aş fi avut timp să vin la voi, în Sicilia. Atunci, la umbra pomilor, la izvoare, am fi purtat discuţii despre toţi zeii şi toate adevărurile, cum discutau cândva filozofii greci. Azi, trebuie să-ţi dau un răspuns scurt.

Nu vreau să recunosc decât doi filozofi: unul se numeşte Pyrrhon, celălalt Anacreon. Pe ceilalţi pot să ţi-i vând ieftin, împreună cu toată şcoala grecească şi cu stoicii noştri. Adevărul locuieşte undeva atât de sus, că nici zeii înşişi nu pot să-l afle din vârful Olimpului. Ţie, carissime, ţi se pare că Olimpul vostru e şi mai înalt şi, stând pe el, îmi strigi: «Urcă şi-ai să vezi nişte privelişti cum n-ai mai văzut!» Se poate. Dar eu îţi răspund: «Prietene, nu mă ţin picioarele!» Când vei fi citit până la capăt scrisoarea asta, cred c-ai să-mi dai dreptate.

Nu, fericit soţ al prinţesei-aurore! Învăţătura voastră nu-i pentru mine! Adică să-i iubesc pe bitinienii care-mi duc lectica, pe egiptenii care fac focul în băile mele, pe Ahenobarbus şi Tigellinus? Pe genunchii albi ai Graţiilor, îţi jur că şi dac-aş vrea, n-aş reuşi. În Roma sunt cel puţin o sută de mii de oameni cu omoplaţi strâmbi, sau cu genunchi